Analiza semiotică - Ruy Blas, Victor Hugo, Actul I, Scena I

Fragmentul debutează cu didascaliile care echivalează cu descrierea romanescă a spaţiului, timpului şi personajelor. Atât detaliile privind localizarea în spaţiu (le salon de Danaé din palatul regal) cât şi cele referitoare la timp (domnia lui Philippe IV) trimit spre ideea de nobilime, de regalitate.

Utilizând teoria codurilor lui D. Chandler observăm prezenţa unui cod vestimentar prin care este stabilit statutul social al fiecărui personaj. Actanţii pot fi analizaţi conform ordinii în care îşi fac intrarea în scenă, acest lucru nefiind aleatoriu. Modul în care este îmbracat Don Salluste, materialul (velurul şi satinul erau ţesături scumpe utilizate pentru vestimentaţia celor din familia regală, a celor cu statut nobil în general) şi culoarea hainelor reprezintă semne ale condiţiei sale nobile. Dacă negrul este un cod al eleganţei, sugerând în acelaşi timp sobrietatea, seriozitatea, auriul este culoarea care simbolizează regalitatea, puterea. Pălăria cu pene albe este de asemeni un element care indică poziţia socială. În contrast cu Don Salluste, apar Ruy Blas şi Gudiel. Primul îmbrăcat în ţinută obişnuită (en livrée), în livrea, iar al doilea prezentat simplu, în negru. Lipsa descrierii elementelor de vestimentaţie a celor doi descoperă cititorului statutul de oameni simpli, de servitori. Descifrând codul obiectelor se observă faptul că acestea deţin acelaşi rol de a diferenţia personajele în funcţie de rangul social. Astfel, insigna „toison d’or” (blana de aur), care face trimitere la comoara râvnită ce a constituit obiectul căutării antice, asemenea Graalului din epoca medievală, este o emblemă a puterii, a desăvârşirii, întrucât nu oricine obţinea acest obiect ci doar cei aleşi, care dovedeau calităţi supreme. Purtat la gât de către Don Salluste, acest însemn îi evidenţiază statutul nobil în faţa celorlalte două personaje. Un alt obiect care este considerat un însemn al puterii îl constituie sabia care poartă de asemeni o caracteristică ce îl distinge net de cei doi şi anume tipul de gardă („à grande coquille”). Dacă Gudiel este dotat cu sabie, lui Ruy Blas îi lipseşte, ceea ce denotă, confirmând alături de goliciunea capului, semn al supunerii, condiţia umilă de servitor.

Analizând codul limbajului verbal din această scenă se observă aceeaşi diferenţiere de statut. Don Salluste monopolizează dialogul, transformându-l aproape în monolog. Utilizarea imperativului cu valoare de ordine date celor doi („fermez la porte”, „ouvrez la fenetre”, „silence!”, „Ruy Blas!”, „faites-lui signe”, „parlez bas”, „faites le guet”). Replicile scurte ale celor doi servitori şi frecvenţa apelativelor de tipul „monseigneur”, „votre excellence”, precum şi elementul din limbajul nonverbal, gestul menţionat în didascalii, care-i aparţine lui Ruy Blas („s’inclinant”) reprezintă semne ale supunerii celor doi şi ale confirmării puterii deţinute de Don Salluste.

Această ierarhie este stabilită implicit încă de la început prin orrdinea intrării în scenă, Don Salluste fiind cel care intră primul, urmat de Ruy Blas şi Gudiel. Identitatea personajelor este dezvăluită într-o primă etapă de nume. Apelativul Don pentru primul personaj este un semn care subliniază statutul superior al acestuia faţă de ceilalţi doi. Iar datorită prezenţei a două nume al doilea personaj (Ruy Blas) se situează în faţa lui Gudiel. Atribuirea a două nume, unul cu valenţe pozitive (Ruy) şi altul cu valenţe negative (Blas), sugerează firea duală a personajului care, nu întâmplător, intră al doilea în scenă.

Don Salluste este tipul arivistului cu orgoliul rănit. Conform modelului actanţial elaborat de Greimas el este subiectul şi are ca adjuvanţi în căutarea obiectului, reprezentat de dorinţa de răzbunare, cele două personaje, Gudiel şi Ruy Blas. Don Salluste este destinatarul al cărui destinator il constituie dorinţa de menţinere a puterii. Personajul este privat de putere de către regină din cauza refuzului de a se căsători cu o servitoare cu care a avut o relaţie. De aici provine dorinţa de răzbunare împotriva reginei care poate fi considerată drept opozant.