Comunicare politică și electorală

Capitolul 1

COMUNICAREA POLITICĂ – DEFINIŢIE

Comunicarea reprezintă elementul indispensabil pentru funcţionarea optimă a oricărei colectivităţi umane, indiferent de natura şi mărimea ei. Schimbul continuu de mesaje generează unitatea de vedere şi, implicit, de acţiune, prin armonizarea cunoştinţelor privind scopurile, căile şi mijloacele de a le atinge, prin promovarea deprinderilor necesare, prin omogenizarea relativă a grupurilor sub aspect afectiv, emoţional şi motivaţional (opinii, interese, convingeri, atitudini).

În vorbirea curentă, folosirea cuvântului „comunicare” nu ridică probleme speciale. Pentru majoritatea utilizatorilor, „a comunica” înseamnă „a aduce la cunoştinţă” sau „a informa”. Acest fapt este evidenţiat de orice dicţionar explicativ unde, în general, sunt menţionate trei semnificaţii, parţial suprapuse, ale cuvântului „comunicare”:

1. înştiinţare, aducere la cunoştinţă;

2. contacte verbale în interiorul unui grup sau colectiv;

3. prezentare sau ocazie care favorizează schimbul de idei ori relaţiile spirituale.

Simplitatea aparentă nu elimină necesitatea de a defini mai exact semnificaţiile ştiinţifice ale termenului „comunicare”. Comunicarea este un proces care, din perspectiva ştiinţei comunicării, dispune de patru componente fundamentale:

1. un emiţător,

2. un canal,

3. o informaţie,

4. un receptor.

Într-o formă extrem de simplă, procesul de comunicare sau comunicarea poate fi redat (sau redată) astfel:

informaţie informaţie

Modelul elementar al comunicării

Din această schemă se poate înţelege că procesul comunicării presupune mai mult decât un participant; anume, pe lângă emiţător (sau emitent), unul sau mai mulţi receptori potenţiali. Esenţa procesului stă în deplasarea, transferul sau transmiterea informaţiei de la un participant la celălalt.

Comunicarea politica s-a impus ca disciplina de studiu relativ recent, fiind inteleasa ca actiune teleologica; o actiune orientata, programata, proiectata pentru anumite scopuri politice.

Fiind vorba de o actiune strategica, acest tip de comunicare ar implica reguli, proceduri, tehnici si resurse activate in anumite evenimente politice.

Fenomenul comunicării politice subsumează discursurile şi mitingurile electorale, prezentarea programelor politice, interviurile acordate de demnitari cu privire la problemele de interes public, (dintr-o perspectivă anume) sondajele electorale, difuzarea unor comunicate de presă sau desfăşurarea unor conferinţe de presă, dezbaterea moţiunilor de cenzură, (într-o oarecare măsură) exercitarea dreptului de vot, discuţiile purtate de un deputat cu cetăţenii în cadrul audienţelor săptămânale

Ca orice fenomen social, comunicarea politică se întrepătrunde cu nenumărate alte fapte sociale, cele mai multe dintre ele fiind la fel complexe şi dificil de determinat. Spre exemplu, sub un anumit raport, exercitarea dreptului de vot este o formă de comunicare politică – aplicând ştampila pe buletinul de vot, cetăţeanul transmite o informaţie legată de preferinţele sale electorale –, însă, sub un alt raport, ea transcede comunicării politice. Mai exact, o dată cu exercitarea dreptului de vot, cetăţeanul contribuie la constituirea unui fapt instituţional – delegarea puterii politice unui candidat independent, unui partid sau unei alianţe de partide – şi, astfel, realizează mai mult decât o comunicare. Prin urmare, în lipsa unui criteriu suficient de riguros, este greu de stabilit în ce măsură unul şi acelaşi fapt social ţine de sfera comunicării politice sau depăşeşte această sferă.

Dacă am defini comunicarea politică drept formă de comunicare realizată de către „politicienii de profesie“ am păcătui atât prin circularitate, cât şi prin inadecvare. Pentru a ajunge la un înţeles acceptabil al noţiunii de comunicare politică, ni se pare potrivit să asumăm, dintru început, câte o definiţie clară pentru noţiunile „comunicare“ şi „politică“.

Din multitudinea definiţiilor date comunicării (umane) , cea mai potrivită ni se pare a fi aceea care o tratează drept acţiune colectivă semiotică. În lumina acestei definiţii succinte, pot fi susţinute următoarele patru afirmaţii:

(a) Sfera comunicării cuprinde doar comportamente proprii fiinţei umane, manifestate în contextul (re) cunoaşterii şi respectării unor reguli, aplicării unor criterii, urmării unor instrucţiuni etc Alegând să se comporte într-un anumit fel, oamenii optează să se angajeze în anumite practici sociale, manifestându-se ca persoane raţionale, înzestrate cu voinţă liberă şi responsabile pentru efectele acţiunilor săvârşite.

(b) Comunicarea este un act compus, între elementele sale subzistând un „raport de cooperare pozitivă sau negativă“, în sensul că unele subacte determină, înlesnesc, îngreunează sau zădărnicesc celelalte subacte.

(c) Asemenea unui dans de perechi, comunicarea este un fapt social sau colectiv; ea nu poate fi practicată în mod solitar, ci numai împreună cu ceilalţi. Nimeni nu poate spune „comunicarea mea“, ci doar „comunicarea noastră“.

(d) Comunicarea necesită folosirea semnelor, id est a obiectelor fizice şi perceptibile care trimit la alte obiecte (fizice sau abstracte) în virtutea unor convenţii sociale recunoscute de membrii unei comunităţi. Este de reţinut faptul că utilizarea semnelor este o condiţie necesară, însă nu şi suficientă a comunicării. Pe de o parte, este de neconceput un proces de comunicare în care să nu intervină diverse categorii de semne (cuvinte, indici, iconi sau simboluri). Pe de altă parte, este foarte posibil să fie utilizate semne, cum ar fi interpretarea norilor negri de pe cer ca semne ce prevestesc iminenţa ploii sau interpretarea respiraţiei agonice a unui muribund inconştient ca semn al iminenţei morţii, fără a realiza o comunicare.