Comunicare și integrare socială

Despre termenul de comunicare, înţeleasă ca transmitere/recepţionare a mesajelor orale, scrise sau de altă natură, prin intermediul cărora o persoană sau un grup uman primesc informaţii referitoare la un domeniu oarecare al realităţii înconjurătoare, literatura ştiinţifică începe să ofere studii mai bogate abia în acest secol. Cuvântul, ca atare este, însă, mult mai vechi. El derivă din latinescul communicatio , care însemna a transmite informaţii, dar şi a discuta sau a inter-relaţiona; se considera că, prin intermediul comunicării, se stabililea o legătură cu cineva, i se transmitea, sub formă de mesaje, informaţii explicite (adică date numerice, descrieri de fapte, noţiuni exprimate oral, în scris ori prin semnale, potrivit unui cod antestabilit) şi implicite (cele care rezultă din contextul comunicării, din gestica şi mimica ce însoţesc mesajul verbal, ori din aspectul sau din forma textului).

În fondul lexical românesc cuvântul comunicare are o dublă dimensiune , respectiv “sacră şi comunitară”: iniţial, “înţelesul cultural, ecleziastic al latinescului communicare, moştenit sub forma cuminecare” , având, în toate limbile romanice, “acelaşi sens, de a se împărtăşi de la, a se împărtăşi întru ceva” ; ulterior, sensul laic, prin preluarea recentă, pe cale savantă a cuvântului reprezentat de neologismul comunicare. Constantin Noica delimitează semnificaţiile, celor două cuvinte, astfel: “Comunicarea este de ceva, cuminecarea e în sânul a ceva, întru ceva Comunicarea e de date, de semnale sau chiar de semnificaţii şi înţelesuri; cuminecarea e de subînţelesuri”

În timp, conceptul de comunicare a fost abordat din numeroase perspective, ceea ce face să ne confruntăm cu o adevărată proliferare a definiţiilor, aceasta “dispunând”, conform celor spuse de cercetătorii americani Frank E. X. Dance şi Carl E. Larson, de 126 de formulări mai reprezentative Chiar dacă Dance, prin accentuarea unor aspecte sau componente ale comunicării, restrânge multitudinea acestor formulări în doar 15 tipuri (anexa 1), pe care le structurează apoi în şase opţiuni de bază, fără să ofere o definiţie unică, nu diminuiază cu nimic natura şi diversitatea impresionantă a proceselor comunicative. Important este că el consideră opţiunile de bază , astfel stabilite, puncte posibile de demarare a unor analize complexe asupra comunicării.

2. Scopul şi obiectivele comunicării

Şi acest aspect al comunicării este la fel de diversificat, în cadrul domeniului operându-se cu conceptele de scop general, scopuri şi obiective ale comunicării. Astfel, potrivit celor mai mulţi autori scopul general al comunicării îl reprezintă schimbarea, întrucât, ori de câte ori are loc comunicarea se produce o schimbare de stare, se întâmplă ceva care modifică relaţia participanţilor unul faţă de celălalt sau faţă de lumea exterioară. În această situaţie comunicarea are două obiective fundamentale:

- să aducă la cunoştinţa celor interesaţi informaţiile de care au nevoie pentru a pregăti, declanşa, continua, corecta, modifica, întrerupe, înceta şi a relua acţiunile şi activităţile reclamate de îndeplinirea obiectivelor;

- să convingă pe destinatarul informaţiilor despre utilitatea şi necesitatea acţiunilor proiectate.

De Vito stabilea cinci scopuri esenţiale ale comunicării:

- descoperirea personală (în timpul comunicării învăţăm despre noi şi despre alţii, ne descoperim, mai ales prin intermediul comunicării sociale, care constă în raportarea la alţii şi în final, în propria noastră evaluare);

- descoperirea lumii externe (comunicarea dă o mai bună înţelegere a realităţii exterioare, a obiectelor şi evenimentelor);

- stabilirea relaţiilor cu sens (prin comunicare căpătăm posibilitatea de a stabili şi de a menţine relaţii strânse cu alţii);

- schimbarea atitudinilor şi comportamentelor (comunicarea, mai ales cea realizată prin mass-media, excelează în schimbarea atitudinilor şi comportamentelor noastre şi ale altora);

- joc şi distracţii (comunicarea este mijloc de a ne distra de a râde şi a ne simţi bine).

Autorul menţionat mai arată că acestea nu sunt singurele scopuri ale comunicării, dar că sunt cele mai importante, că nu fiecare dintre ele este important, ci, mai ales, combinarea lor şi, în sfârşit, aceste scopuri afectează atât binele personal, cât şi binele altor oameni.

Cei care operează cu conceptul de obiective consideră că acestea pot fi :

- explicarea şi însuşirea unor teorii, concepte şi tehnici ale comunicării eficace, persuasive şi manipulative;

- ameliorarea imaginii de sine şi dezvoltarea abilităţilor şi competenţelor de comunicator, moderator, mediator, negociator, orator, agent de vânzări, agent de relaţii publice, manager etc.;