Comunicarea Interpersonală

„Cuvântul e un mijloc imperfect de comuniare.” Camil Petrescu

Comunicarea umană îmbracă două forme – interpersonală şi mediată – care se construiesc pe baza a două tipuri de relaţii: directe şi indirecte.

Comunicarea interpesonală, respectiv directă, se realizează între două sau mai multe persoane, care se află în poziţii de proximitate şi care interacţionează sau se influenţează reciproc.

Comunicarea mediată, cea indirectă, se numeşte astfel deoarece este „mediată de un suport mai mult sau mai puţin complex din punct de vedere tehnologic (scrisoarea, telefonul, calculatorul) sau de un bun produs de un ansamblu de instituţii, specialişti şi dotări tehnologice (cărţile, filmele, ziarele, radioul, televiziunea, Internetul)” (Mihai Coman – Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 1999).

Comunicarea interpersonală presupune trei lucruri extrem de importante: cum se realizează comunicarea, adică cum comunică oamenii între ei; între cine şi cine are ea loc; frecvenţa cu care grupe de indivizi comunică între ele.

Scopul comunicării constă în patru elemente:

-să fim recepţionaţi corect;

-să fim acceptaţi;

-să fim înţeleşi;

-să primim o reacţie, dovadă a faptului că am fost înţeleşi.

Comunicarea interpesonală, indiferent de forma în care apare (verbală sau non-verbală) presupune, în primul rând, existenţa unui emiţător, a unui receptor şi a unui mesaj; în al doilea rând, a unui referent (în calitate de emiţător, poţi emite în numele unei instituţii); în al treilea rând a unui cod sau a unui canal.

Prin intermediul comunicării interpersonale indivizii doresc să înveţe ceva pe cineva; să transmită sau să primească diverse cunoştinţe; să influenţeze comportamentul celorlalţi; să exprime sentimente; să explice propriul comportament sau pe al celorlalţi; să întreţină şi să păstreze legături cu colectivitatea, cu grupul social de care aparţin sau la care vor să adere; să clarifice o serie de probleme, fie ele discutabile sau controversate; să stimuleze interesele proprii în raport cu cei din jur.

• Comunicarea la nivel de individ

Comunicarea directă, orală a supravieţuit de-a lungul timpului şi s-a impus ca cea mai completă formă de comunicare, celelalte tipuri având importanţă secundară.

Comunicarea directă are un caracter imediat şi reciproc, asigurând realizarea conexiunii inverse (a feed-back-ului) pentru că rolurile se modifică pas cu pas, emiţătorul poate deveni receptor şi vice-versa, funcţie de durata comunicării şi de frecvenţa mesajelor transmise. În plus, comunicarea, dialogul sau conversaţia, nu are nevoie de intermediar, persoanele implicate făcând schimb direct de informaţii.

Din punct de vedere sociologic, relaţia interpersonală presupune comuniune şi angajare, demonstrează că psihicul uman nu se îmbogăţeşte fără comunicare. Ea reprezintă o uniune psihică şi directă, bazată pe o legătură inversă complexă care cuprinde minimum două persoane. Presupune reciprocitatea activă a conduitei partenerilor din grup: ei reacţionează unii cu alţii, se apropie, se cunosc sau se distanţează.

Ce este comunicare interpersonală?

1. Potrivit Michael B. Salwen: „Comunicarea interpesonală este comunicarea faţa în faţă între doi oameni.”

2. Potrivit Smith şi Williamson : „Comunicarea interpersonală este o interacţiune faţă în faţă care implică de la trei până la un număr mic de indivizi.”

Steinberg, Berger şi Bradac, Bochner au pus problema utilităţii acestor definiţii, spunând că în opoziţie cu numărul de indivizi implicaţi în interacţiune, se află un atribut mai puternic : tipul de cunoaştere pe care îl deţin oamenii.

Miller şi Steinberg spun că numai atunci se poate vorbi de comunicare interpersonală când cunoaşterea credinţelor, atitudinilor şi personalităţilor indivizilor sau ceea ce se mai numeşte informaţia de la nivel psihologic este folosită ca bază pentru ceea ce au ei comun. Din această perspectivă, autorii susţin că acest tip de comunicare se poate regăsi în ceea ce se numeşte în mod tradiţional contextele comunicării de masă.