Comunicarea non verbală

INTRODUCERE

Importanţa comunicãrii nonverbale a fost demonstratã în 1967 de cãtre Albert Mehrabian. In urma unui studiu, acesta a ajuns la concluzia cã numai 5% din mesaj este transmis prin comunicare verbalã în timp ce 38% este transmis pe cale vocala şi 55% prin limbajul corpului. Teoriile contemporane ale comunicãrii influenţate de discipline atât de diverse ca lingvistica enunţãrii, psihologie, sociologie, antropologie, asigurã astãzi locul cuvenit comunicarii nonverbale, bazându-se pe ipoteze ale canalelor multiple ale comunicarii umane.

Raporturile de comunicare cu ceilalţi au la bază schimbul de informaţie. Conştient sau nu, fiecare avem ceva de comunicat, fiecare constituim o sursă şi o resursă pentru ceilalţi. Fiecare persoană este depozitara propriei experienţe şi poate fi valorificată activ numai dacă i se acordă importanţa pe care o are, dacă este conştientizată şi utilizată ca o resursă de comunicare. Fiecare persoană, indiferent de voinţa sa, este purtătoarea unor informaţii ce pot fi relevante sau interesante pentru ceilalţi(eu ca resursã). La rândul lor, ceilalţi reprezintă o sursă importantă de comunicare sau surse alternative de informaţii. Cunoştinţele celorlalţi, contribuie la valorificarea cunoştinţelor şi abilităţilor personale şi la dezvoltarea unor perspective variate de interpretare, înţelegere şi reacţie(ceilalţi ca resursã).

Existã 4 nivele de comunicare:

- comunicarea verbală,

- comunicarea nonverbală,

- comunicarea paraverbală,

- metacomunicarea.

Comunicarea verbală este cea mai evidentă formă de comunicare şi cel mai uşor de identificat. Aceasta presupune existenţa unui limbaj, a unor coduri verbale ce ajută la transmiterea şi descifrarea mesajului. Un rol important în acest caz îl are limba în care se comunică şi care asigură fluiditatea procesului.

Comunicarea non verbală o însoţeşte pe cea verbală şi apare ca un element de întărire a acesteia. Cel mai des întâlnite forme de comunicare nonverbală sunt: mimica, gestica, postura, atitudinea, vestimentaţia, comunicarea cu ajutorul distanţelor, comunicarea cu timpul. Acestea confirmă sau infirmă mesajul verbal, în funcţie de manifestările lor.

Comunicarea paraverbală este un nivel mai profund de comunicare şi operează cu aspecte şi forme ale comunicării verbale şi nonverbale (tonul vocii, postura, mimica ). La acest nivel, accentul cade, în principal, nu pe simpla receptare a mesajului şi a formelor de comunicare, ci pe analiza acestora şi pe integrarea lor în mesajul propriu zis.

Metacomunicarea este ultimul nivel al comunicării şi, totodată, cel mai profund. Prin intermediul acesteia se realizează operaţia de control al comunicării dintre parteneri. Nu este vorba numai de înţelegerea, decodarea mesajului, ci şi de acţiunea asupra lui prin aplicarea raţională şi acceptarea sa, odată cu generarea de feedback.

COMUNICAREA NON VERBALA

Comunicarea non verbalã se realizeazã printr-un ansamblu de “instrumente” care acompaniazã, suplimenteazã sau se substituie mesajelor verbale.

Comunicarea non verbalã este comunicarea care nu foloseste cuvinte şi prin

care se exprimã sentimente, emoţii, atitudini. Indivizii comunicã prin ceea ce fac: modul în care stau sau umblã, cum ridicã din umeri, cum fac un gesticuleazã, cum se îmbracã, cum conduc maşina sau poziţia în care stau la birou la birou, fiecare din acestea având