Cum Comunicam

Imagine preview
(6/10)

Acest referat descrie Cum Comunicam.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 4 pagini .

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: Ion I. Ionescu

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 4 puncte.

Domeniu: Comunicare

Extras din document

A comunica. Noi, oamenii o facem tot timpul şi de cele mai multe ori o facem pur şi simplu, fără să ne gîndim la asta. Vorbim, ascultăm, scriem, citim – aşa cum faci tu acum – sau desenăm, mimăm, dăm din cap, arătăm cu degetul, ridicăm din umeri şi, într-un fel sau altul, reuşim să ne facem gîndurile cunoscute unii altora. Desigur, există momente cînd ni se pare că a comunica este ceva dificil, dacă nu chiar imposibil de realizat. Totuşi, prin comparaţie cu alte fiinţe vii, sîntem surprinzători de buni la aşa ceva. Alte specii, dacă chiar comunică, au un repertoriu îngust de semnale, pe care la folosesc pentru a transmite iar şi iar lucruri precum: „ăsta-i teritoriul meu”, „pericol, fugiţi!”, sau ”sînt gata să fac sex”.

A comunica înseamnă a încerca să împărtăşeşti gîndurile tale cu cineva – sau, mă rog, cel puţin unele gînduri. Dar cum pot fi gîndurile împărtăşite? Gîndurile nu sînt nişte obiecte care se găsesc în natură, să le putem împărţi ca pe prăjituri sau să le putem folosi cu toţii ca pe autobuze. Sînt chestiuni strict personale. Gîndurile se nasc, trăiesc şi mor în interiorul creierelor noastre. Ele nu ies cu adevărat niciodată din capurile noastre (deşi zicem că aşa ar face, dar asta e doar o metaforă). Singurul lucru pe care-l produce o persoană pentru ca o altă persoană să-l vadă ori să-l audă este comportamentul şi urmele pe care le lasă acesta: mişcare, sunet, crengi rupte , pete de cerneală etc. Aceste lucruri nu sînt gînduri. Ele nu „conţin” gînduri (asta-i doar o altă metaforă), dar cu toate acestea unele dintre aceste comportamente sau trăsături servesc la transmiterea gîndurilor.

Cum este o astfel de comunicare posibilă? Este o peveste veche – datînd din vremea filosofului Aristotel, din Grecia antică – pe care, cu siguranţă, aţi auzit-o de multe ori. Ceea ce face posibilă comunicarea, zice povestea, este un limbaj comun. O limbă ca engleza este un fel de cod în care sunetele sînt asociate unor înţelesuri şi înţelesurile unor sunete. Astfel, dacă Jill vrea să-i comunice lui Jack anumite înţelesuri, caută în gramatica engleză pe care o are în minte sunetele asociate cu acele înţelesuri şi produce acele sunete pentru ca Jack să le audă. Apoi Jack caută în gramatica din mintea lui înţelesurile asociate cu acele sunete. În acest fel, Jack află ce vroia Jill să spună. Desigur, toate aceste „căutări” sînt automate şi inconştiente (cu excepţia momentelor cînd nu-ţi găseşti cuvintele şi căutarea lor este dureros de conştientă). Mulţumită acestei duble conversii – codificarea sensurilor în sunete şi decodarea sunetelor în sensuri – Jill şi Jack pot acum să-şi împărtăşească un gînd. Mă rog, „a împărtăşi” ar putea fi tot o metaforă, dar măcar acum ştim cum s-o folosim. Sau nu?

Vechea poveste ‘comunicăm-datorită-unui-limbaj-comun’ este inteligentă şi simplă. Ar putea constitui o explicaţie senzaţională dacă ar fi adevărată. De fapt, o astfel de poveste este adevărată pentru majoritatea formelor de comunicare la animale. Albinele şi maimuţele au codurile lor proprii, rudimentare, şi, orice ar comunica, o fac prin codificare şi decodare. Dar nu tot aşa se întîmplă şi în cazul oamenilor. E adevărat, avem limbile noastre bogate şi multe coduri minore, dar – şi aici cade povestea – reuşim să comunicăm mult mai mult decît codificăm şi decodăm. Şi asta nu doar ocazional, ci tot timpul. Deci, faptul că avem limbaj este doar o mică parte din adevărata poveste.

Să vă ilustrez acest lucru. Imaginaţi-vă că aveţi de aşteptat pe un aeroport. Lîngă Dvs. stă o femeie pe care o auziţi spunîndu-i însoţitorului ei “e tîrziu”. Aţi auzit şi aţi enunţat aceste cuvinte de multe ori. Ştiţi ce înseamnă? Desigur. Dar ştiţi ce vroia să spună femeia cîn enunţa în acel moment respectivele cuvinte? Gîndiţi-vă la asta. Poate se referea la un avion care poate ajungea sau poate pleca tîrziu. La fel de bine se putea referi şi la o scrisoare pe care o aştepta, sau poate la primăvara care întîrzia să vină. Dar nu e obligatoriu să se fi gîndit la ceva anume; putea foarte bine să spună că e tîrziu după-amiaza sau tîrziu ziua sau tîrziu în viaţa ei. Mai mult, “tîrziu” este întotdeauna în legătură cu un program sau cu o expectanţă: ar putea fi tîrziu pentru prînz şi încă devreme pentru cină. Deci, ea trebuie să fi spus “tîrziu” în legătură cu ceva, dar cu ce?

Aş putea continua, dar chestiunea trebuie să fie clară: deşi ştii perfect de bine ce înseamnă cuvintele enunţate de femeie, nu ştii ce a vrut ea să spună.

Surprinzător, însoţitorul ei nu pare a rămîne nedumerit. Se pare că a înţeles-o. Şi dacă te gîndeşti bine, în numeroasele momente în care tu ai fost persoana căreia i s-a spus „e tîrziu”, ştiai foarte bine ce vroia vorbitorul să-ţi spună. Nici nu trebuia să te gîndeşti la multiplele înţelesuri pe care le-ar putea transmite „e tîtziu”. Este oare această propoziţie un caz special? Deloc. Orice propoziţie în engleză – sau franceză sau swahili – transmite înţelesuri diferite în momente diferite şi ar fi putut servi de exemplu pentru ideea enunţată mai sus.

Din această cauză, lingviştii au considerat necesar să se facă distincţia între „sensul frazei” şi „sensul vorbitorului”. Doar lingviştii sînt interesaţi de sensul frazei de dragul acestuia. Pentru noi ceilalţi, sensul frazei e ceva de care nici măcar nu ne dăm seama. E un lucru pe care-l folosim inconştient, ca pe un mijloc pentru atingerea adevăratului scop care este să-i înţelegem pe ceilalţi şi să ne facem înţeleşi de către ei. Sensul vorbitorului – lucrul care ne interesează – merge întotdeauna mai departe decît sensul frazei: este mai puţin ambiguu (deşi poate avea ambiguităţi proprii); este mai exact din unele puncte de vedere, iar din altele, mai puţin exact; are un conţinut implicit bogat.

Sensul frazei nu este decît o schemă. Ajungem la sensul vorbitorului completînd această schemă.

Cum ajungem de la sensul frazei la sensul vorbitorului? Cum punem carne pe schelet? În ultimii douăzeci şi ceva de ani a devenit evident faptul că, pentru a surprinde sensul unui vorbitor, folosim inferenţa.

„Inferenţa” nu-i altceva decît termenul psihologilor pentru ceea ce noi numim de obicei „raţionare”. La fel ca şi raţionarea, ea constă în a porni de la asumpţii iniţiale şi a ajunge la o anumită concluzie, făcînd o serie de paşi. Totuşi, psihologii nu folosesc un termen mai rar pentru a fi mai interesanţi: cînd vorbim despre raţionare, ne gîndim la o activitate mentală ocazională, conştientă, dificilă şi, oarecum, înceată. Psihologia modernă a arătat că un lucru precum raţionarea are loc tot timpul – inconştient, uşor şi rapid. Cînd psihologii vorbesc despre inferenţă, ei se referă, mai întîi şi cu precădere, la acea activitate mentală mereu prezentă. Iată cum lingviştii şi psihologii din zilele noastre înţeleg cum cineva poate înţelege ce spune altcineva. Cînd ţi se spune ceva, de exemplu „e tîrziu”, întîi decodezi sensul frazei, iar apoi inferezi sensul vorbitorului. Toate acestea, totuşi, au loc atît de rapid şi de uşor încît ţi se par instantanee şi făcute fără pic de efort.

Cum am putea recapitula acum ceea ce ştim despre comunicarea umană? Primul răspuns este să rămînem cît mai aproape de vechea teorie a codificării-decodării. Povestea actualizată ar putea suna aşa. Ceea ce face posibilă comunicarea este faptul de a avea un limbaj comun, aşa cum am spus dintotdeauna.

Fisiere in arhiva (1):

  • Cum Comunicam.doc