Evoluția comunicării

I. Principalele perioade de evolutie

Teoria comunicarii, ca disciplina stiintifica închegata si autonoma, este relativ noua, datând de cel mult o jumatate de secol. Putem afirma însa ca preocuparile vizând comunicarea interumana, ideile ce îi stau la baza au cunoscut o anumita permanenta, urcând departe în timp, unele chiar pâna spre zorii civilizatiei umane. Primele elemente de gândire teoretica în acest domeniu apar o data cu inventarea scrierii, autorii ei vazându-se confruntati cu problemele transpunerii limbajului articulat într-un cod vizual. În acest sens, o analiza a exprimarii verbale a fost necesara pentru identificarea unor posibilitati prin care elaborarea unui omomorfism între gândirea reflectata în limba si sistemul de semne grafice ce face posibila comunicarea acestora prin intermediul unui canal senzorial cu totul diferit sa fie realizat. Urmând evolutia fireasca, existenta în tratarea comunicarii inter-umane de-a lungul timpului, se pot constata modalitati diferite

de abordare în functie de etapa istorica respectiva, mergând de la momente de maxim interes, pâna la altele de stagnare sau dimpotriva de înnoire a conceptelor. Suprapunându-se marilor etape istorice, putem astfel vorbi de o perioada clasica (500 î.e.n.-40 e.n.); perioada evului mediu si Renasterea (400-1600); perioada moderna (1600-1900).

1 Perioada clasica. Interesul omului pentru cunoasterea naturii comunicarii se poate descifra înca din Vechiul Testament, dar dovada unor preocupari precise în acest sens este semnalata abia în secolul al V-lea î.e.n., odata cu aparitia lucrarii "Arta retoricii"

elaborata conform afirmatiilor lui Aristotel, de Corax din Siracuza. Lucrarea avea menirea de a indica cetatenilor diferite moduri de comunicare eficienta reclamate de introducerea unor reguli de convietuire democratica. Dupa cum arata M. J. Cary si J. J. Haarhoff ("Life and Thought in the Greek and Roman World", 1940) studierea comunicarii a aparut în antichitate ca o necesitate practica determinata de exigentele sociale. Teoria lui Corax a fost ulterior introdusa la Atena de Tisias fiind apoi dezvoltata de sofisti. Initial, retorica (gr. rhetorika) a fost definita de creatorii sai ca "stiinta si arta de a convinge" pentru a fi considerata azi "arta exprimarii alese utilizata în scopul convingerii unui auditoriu, (Fl. Marcu, C. Maneca, Dictionar de neologisme, 1978) deci, a comunicarii cu succes. Cel care a contribuit esential la dezvoltarea studiului comunicarii, în acea perioada, a fost Platon (428-348 î.e.n.) care a introdus retorica în viata academica greaca. J. H. Marrow (A History of Education in Antiquity, 1956) afirma ca retorica era specifica înaltei culturi grecesti. Platon a fost primul care a considerat

(studiul comportamentului uman), organizarea (studiul aplicarii practice) si realizarea (studiul instrumentelor de influentare a oamenilor). În retorica drept stiinta a comunicarii. Conform teoriei sale, comunicarea umana parcurge cinci etape: conceptualizarea (studiul

cunoasterii), simbolizarea (studiul sensului cuvintelor), clasificarea aceeasi directie, Isocrate (436-338 î.e.n.) în "Antidosis" concepe retorica drept teoria generala a comportamentului uman si expresie a celei mai înalte culturi umane. Aristotel (384-322 î.e.n.) continua dezvoltarea teoriei, lucrarea sa "Rhetorike" cuprinzând aspecte pragmatice referitoare la sistemul de comunicare interumana. Pâna în anul 100 î.e.n. se poate consemna si contributia filosofilor romani la dezvoltarea teoriei sistemului; astfel acum

apare prima oara distinctia între teoria comunicarii (retorica) si practica (oratoria), elaborarea paradigmei sistemului fiind atribuita de istorici lui Cicero (106-43 î.e.n.) cu lucrarile "De inventione" (86 î.e.n.) si "De oratore" (55 î.e.n.). În pragul erei noastre, Quintilian (35-95) are meritul de a fi sintetizat în lucrarea "De institutione oratoria" o experienta greco-romana care acopera cinci secole de cautari si realizari remarcabile.

2 Perioada medievala si renascentista. Dupa interesul manifestat în antichitate fata de teoria comunicarii, în lunga perioada care urmeaza nu se înregistreaza preocupari deosebite în domeniu, aceasta fiind caracterizata de o stagnare, în care ideile ramâne cantonate în formulari scolastice, confundându-se în teologie; coerenta perioadei clasice este fragmentata si dispersata. Singurele preocupari ce se pot constata au un vadit caracter

pragmatic si se manifesta prin exersarea retoricii în scrisori, discursuri iar în epoca medievala prin "jocul miraculos" - forma a teatrului modern.

3 Perioada moderna. Începând abia cu secolul al 17-lea se poate constata reaparitia interesului pentru studierea teoriei comunicarii, poate si ca urmare a unei noi atmosfere de deschidere spre democratizare si libertate de expresie, caracteristica pentru Europa acelei perioade. Astfel, Anglia - considerata ca promotor, în acel moment, al gândirii economice - da si masura preocuparilor în domeniul la care ne referim. În studiul sau ("Dominant Trends in English Rhetorical Thought", 1952), Douglas Ehniger identifica

patru directii de abordare specifice pentru aceasta perioada: clasica, psiholigica, beletristica si elocutionista. Abordarea clasica consemneaza aparitii ale unor lucrari ce

reprezinta sinteze sau reluari ale doctrinei clasice de "retorica ciceroniana" (Vossius, Institutes of Oratory, 1622; Farnby, Index Rethoricus, 1625; Lawson, Lectures Concerning Oratory, 1752; Ward, A System of Oratory, 1759). O mentiune speciala merita lucrarea lui Fenelon "Dialogues on Eloquence" 1679, care se remarca prin adaptabilitatea teoriei clasice la cerintele lumii moderne, autorul sau putând fi considerat ca primul theoretician important din epoca moderna în domeniul comunicarii umane.