Nivelul Simbolic al Comunicării

Un symbolon este, aşa cum explica Platon, orice obiect tăiat în două părţi de doi prieteni care se despart şi care speră într-o regăsire viitoare, când fizionomia lor se va fi schimbat într-atâta încât doar jumătăţile doveditoare ale symbolon-ului ar mai putea sa restabileasca o legatura intrerupta mult timp. La nivelul oricărui simbol există o relaţie subtilă între sensul figurat şi obiectul substituit şi care implică nume¬roase amănunte legate de planul istoriei, al mentalităţilor sau al psihologiei creatorului şi receptorului.

La nivelul oricărui simbol există o relaţie subtilă între sensul figurat şi obiectul substituit şi care implică nume¬roase amănunte legate de planul istoriei, al mentalităţilor sau al psihologiei creatorului şi receptorului. Tz. Todorov demonstrează că simbolismul are ca semn distinctiv con¬densarea şi plurisemantismul, pentru că la nivelul semnului simbolic semnificatul este mai puternic decât semnificantul, are forţa de a dezvolta mai multe sensuri, este redundant. In legătură cu restricţiile de sens ale noţiunii Umberto Eco face observaţia că atribuirea simbolică este favorizată de o anumită concordanţă, de o analogie schematică, de un raport esenţial. Respectiv, aducând în discuţie mecanismul simbolismului medieval, el sesizează un raport incongruent de corespondenţă între obiect şi sensurile dezvoltate, pe care se întemeiază atât cauza, cât şi scopul codificării. Eco por¬neşte de la următoarea definiţie a lui Goethe:

„Simbolismul transformă fenomenul în idee, ideea într-o imagine, astfel încât ideea să rămână în imagine întotdeauna infinit de eficace şi inaccesibilă şi, chiar dacă este pronunţată în toate limbile, să rămână totuşi inexprimabilă.”

Pentru Eco există două rădăcini distincte ale conceptului convertit în imagine: pansemioza metafizică şi alegorismul. Prima noţiune defineşte sensurile inexprimabile, simbo¬lismul mistic întemeiat pe un mesaj niciodată consumat şi niciodată complet consumabil. Obiectele, imaginile, cuvintele simbolice se întemeiază pe o poveste care la rândul ei se sprijină pe o idee trimisă în timp şi codificată în consens cu educaţia emitentului şi cu aspiraţiile lui. Constatări obişnuite, precum „lumea este rea", „trebuie să fii câine ca să răzbeşti în viaţă" ori „dacă eşti bun, lumea te ia de prost" au fost adeseori convertite în poveşti în care un erou trece prin situaţii dificile pentru a-si învăţa lecţia vieţii.

Mulţi dintre teoreticienii simbolului au pornit în analiza fenomenului de la posibilităţile numeroase pe care le oferă simbolismul religios. Unul dintre aceştia este şi Paul Ricoeur, preocupat în special de interpretarea lui Eliade. El atrage totuşi atenţia că aceasta este doar o latură simbologică, la care trebuie adăugat în mod necesar regimul limbajului, respectiv simbolurile care se nasc doar în universul discursu¬lui. Ca mulţi simbologi, şi el este de acord că mecanismul simbolic se creează pe analogii şi se întreabă dacă nu cumva analogia dominantă este cea dintre fizic şi existenţial, res¬pectiv dintre sensul prim şi cel secund, primul având sarcina de a incita şi de a dirija atenţia către cel de-al doilea. Dar analogia nu este decât una dintre relaţiile puse în joc intre sensul manifest şi sensul latent, mai cu seamă când simbolul se supune unei interpretări hermeneutice, iar prin această afirmaţie, Ricoeur se reîntoarce la sensurile greceşti ale semnificării (semaineiri), adică de codificare incitantă:

„Enigma nu blochează înţelegerea, ci o provoacă; este ceva de dezvăluit, de dezimplicat în simbol; iar acel ceva e tocmai dublul sens, ţinta intenţională a sensului secund în şi prin sensul prim, care suscită înţelegerea; în expresiile figurate ale servului-arbitru se constituie simbolica mărturisirii, am putut să arat că însuşi surplusul de sens în raport cu expresia literală este cel care pune în mişcare interpretarea: astfel, în simbolismul cel mai arhaic, penitentul visează spontan sen¬sul maculării în acel al petei; se poate vorbi de naivitate sim¬bolică pentru a caracteriza această modalitate de a trăi în şi prin analogie, fără ca ea să fie recunoscută ca structură seman¬tică distinctă; dar această naivitate se află încă de la origini pe calea interpretării, în virtutea transgresării sensului prin sens, în chiar inima structurii simbolice; voi spune, în termeni generali: orice mythos comportă un logos latent care cere să fie dezvăluit. Iată de ce nu există simbol fără un început de interpretare; acolo unde un om visează, profeţeşte sau com¬pune poezie, un altul se ridică pentru a interpreta; interpreta¬rea aparţine organic gândirii simbolice şi dublului său sens".

Ricoeur vine cu ideea că există două sisteme ale deveni¬rii simbolice, unul construit pe resurgenţa semnificaţiilor arhaice, iar celălalt pe figurile anticipative pentru aventura spirituală a viitorului. Prin urmare, există o permanentă pendulare între semnificaţiile definitorii ale subconştientului şi cele ale aspiraţiei existenţiale. Ricoeur numeşte această pendulare supradimensionarea simbolului, conturarea lui ca vestigiu şi auroră a sensului.

Pentru Mircea Eliade simbolul concentrează o serie in¬finită de metafore revelatoare sau de asociaţii de sens. Chiar dacă Ricoeur identifică în opera lui Eliade doar latura arhaică a simbolismului, trebuie spus că istoricul religiilor manifestă o preocupare permanentă faţă de evoluţiile sim¬bolurilor primitive, de-a lungul istoriei, până la epoca mo¬dernă. Din perspectiva lui Eliade simbolul este impus prin evoluţie istorică si cuprinde camuflările succesive ale unei obsesii originare şi de neînlăturat din preocupările omului. Simbolurile veritabile, clădite pe atitudini sau gânduri arhe¬tipale, deşi se metamorfozează şi primesc noi planuri referen¬ţiale, nu-şi pierd sensul iniţial. Chiar atunci când un simbol pare să aibă semnificaţii total diferite de la o epocă la alta, de la un curent cultural la altul, într-un plan secund, în straturile intime ale conotaţiei sale, păstrează semnificaţia originară. Fiind un limbaj la îndemâna tuturor membrilor unei comunităţi şi inaccesibil străinilor, simbolismul închide în sine un secret şi complicitatea celor care îl cunosc, de aceea descifrarea oricărui simbol presupune participare la taina iniţială, intrarea într-un cod, descoperirea unor mentalităţi conservate în acel simbol, atitudini şi gânduri care au evoluat sau care s-au păstrat întocmai, iar uneori, care există doar prin atestare simbolică.