Opinia publică

PRIVITA IN PARALEL -DIN VIZIUNEA LUI JURGEN HUBERMAS (“SFERA PUBLICA”) SI A LUI K.R. POPPER (“SOCIETATEA DESCHISA SI DUSMANII EI”)

OPINIA PUBLICA, astazi in dictionarul explicativ al limbii romane este definita ca fiind “OPÍNIE s. f. părere, judecată, idee. o ~ publică = părerea publicului, a maselor într-o anumită chestiune; a face ~ separată = a se deosebi în păreri de cineva (sau de majoritate). (< fr. opinion, lat. opinio).

Din punct de vedere etimologic cuvantul "opinie" derivă din latinescul "opinari" care înseamnă a gândi, a crede, a formula o părere şi este expresia unei convingeri subiective într-o anumită problemă, faţă de o anumită situaţie.

În "Enciclopedie de psihologie", opinia publică este definită ca "procesul psihosociologic interactiv de agregare a judecăţilor evaluative, atitudinilor şi credinţelor referitoare la o problemă socială ale unui număr semnificativ de persoane dintr-o comunitate care se exprimă verbal deschis".

Opinia publică este unul dintre cele mai importante şi de durată concepte menţionate în cadrul ştiinţelor sociale, având o largă aplicare atât în psihologie, sociologie, istorie, cât şi în ştiinţele politice şi cercetările făcute asupra comunicării. Conceptul de opinie publică se bucură de o largă preocupare venită din plan social, dar şi de un interes major manifestat de mediile ştiinţifice şi intelectuale în ceea ce îl priveşte. Idei despre opinia publică pot fi găsite în filosofia secolului al XVIII–lea, în literatura renascentistă, chiar şi în opere ale lui Platon şi Aristotel. Însemnări despre opinia publică pot fi găsite în întregul peisaj al cercetărilor asupra societăţii umane, începând cu susţineri ale unor influenţi teoreticieni ai sistemului democratic şi critici ai societăţii, precum Rousseau (1762).

În ciuda foarte deselor menţionări şi referiri la adresa sa, conceptul de opinie publică rămâne însă unul foarte controversat. Odată cu apariţia tehnicilor avansate de sondare a opiniei publice la începuturile secolului al XX-lea, analiştii au fost constant nevoiţi să redefinească, adapteze şi extindă vechiul concept şi noţiunile teoretice asupra opiniei publice în lumina eforturilor de cercetare empirică. Cercetătorii au avut adesea păreri contrare în abordările lor conceptuale şi chiar în încercarea de a defini însuşi conceptul de opinie publică. Acesta a devenit din ce în ce mai difuz, până când a ajuns, practic, inutilizabil.

Prin alăturarea termenilor „opinie” şi „publică”, gânditorii iluminişti au avut în vedere universalitatea, obiectivitatea şi raţiunea. Pe de altă parte, conceptul „opinie” luat separat, sugerează subiectivism şi nesiguranţă. Alăturarea lui „opinie” de „publică” reprezintă o încercare liberal-filosofică de a contopi individul cu mulţimea, de a crea o legătură între bunăstarea colectivă şi preferinţele şi ideile individuale. În aceste condiţii nu este de mirare că încercările de definire a conceptului de opinie publică au oscilat între puncte de vedere holistice, care vedeau opinia publică ca ţinând de colectivitate, pe de o parte şi definiţii reducţioniste ce vizau indivizii, pe de altă parte

„Opinia publică” este un concept ce a luat naştere în mare măsură în perioada iluministă. Ideea este legată de concepţiile politice liberale ale sfârşitului de secol XVII şi ale secolului al XVIII-lea şi de teoria sistemului democratic apărută în secolul al XIX-lea. Deşi „opinia publică” nu a fost menţionată ca atare până în secolul al XVIII-lea, multe lucrări anterioare au cuprins referiri la elemente specifice opiniei publice. Filosofia politică a Greciei antice a avut de-a face, de exemplu, cu capcanele şi potenţialele avantaje ale domniei poporului. K.P.Popper ne prezinta aceasta parte a istoriei opiniei publice in cartea sa “Societatea deschisa si dusmanii ei” , dezvoltand-o in volumul I “Vraja lui Platon” unde ni-l arata pe Platon criticand puterea populară punând la îndoială competenţa maselor de a dezbate probleme filosofice. El a acordat filosofiei dreptul de a hotărî în privinţa relaţiilor şi legăturilor umane. Aristotel, pe de altă parte, era de părere că sentimentele colective ale mulţimii pot contribui la crearea unor reguli general valabile şi în comun acceptate, a unui bun simţ în privinţa problemelor din sfera politicii. Deşi în operele clasice au apărut astfel de referiri la fenomenologie evident asemănătoare cu opinia publică, distincţia modernă între stat şi societatea în ansamblul ei şi între autorităţi publice specializate şi public în general nu apărea în filosofia politică ateniană.