Prelegerea a Treisprezecea

(D. D i d e r o t )

1. Răspunsuri la întrebări. Particularităţile lor.

Răspunsurile la întrebări pe parcursul rostirii cuvîntării, după ce expunerea temei s-a epuizat, constituie cel mai serios examen pentru vorbitorul public. De ce ? Pentru că ele nu pot fi prevăzute toate din timp. Propriu-zis, în cazul dat avem de-a face cu o improvizaţie. De menţionat şi faptul că oratorul este dator să răspundă la întrebările puse, dar totodată el e limitat în timp. In afară de aceasta, nu toate răspunsurile îi interesează pe toţi ascultătorii, ci doar numai pe o parte din ei. Şi atunci oratorul se ciocneşte de situaţia cînd trebuie să găsească o modalitate pentru a-i interesa pe toţi cei prezenţi. S-a constatat că acele întrebări ce reies din contextul vieţii cotidiene suscită interesul sporit al majorităţii ascultătorilor, iar, cînd întrebările se referă la subtilităţile ştiinţifice ale comunicării, situaţia se modifică radical.

Spre deosebire de vremurile nu chiar îndepărtate, astăzi nu există teme interzise, şi acesta e un factor pozitiv. Însă condiţiile actuale impun o mare seriozitate şi responsabilitate din partea celui care se încadrează în activitatea de orator. Mai ales că timpurile s-au schimbat, dar mentalitatea veche mai persistă, atît printre ascultători, cît şi printre vorbitorii publici.

Or, aceştia (vorbitorii) ar fi trebuit să se încadreze în primele rînduri ale transformărilor, să fie promotorii noului pe toate liniile. Spre regret, şi astăzi sînt ocolite, din diverse motive, temele dificile. În fond la bază stă neputinţa sau nedorinţa de a pune degetul pe rană, punctul pe i. Ca rezultat se constată aşa-numita sofistică voalată în locul răspunsului direct, argumentat. Mai este şi o altă cauză: teama de etichetare. Şi atunci la mulţi vorbitori apare obişnuinţa de a ieşi din situaţie făcînd trimiteri la „autorităţi". Evident, aceasta nu-1 mai satisface pe ascultătorul contemporan.

Oricare ar fi esenţa întrebării şi cauza care a generat-o, un lucru este cert: nu există întrebări bune sau rele, ci există răspunsuri satisfăcătoare, mai puţin satisfăcătoare sau nesatisfăcătoare. Ne vom referi la ultimele.

Deseori oratorul, fiind întrebat, în loc să răspundă direct, se agaţă de logica formulării întrebării, de faptul că nu e actuală etc., abătîndu-se astfel de la discuţie, îndreptоnd-o pe un alt făgaş, mai puţin important, însă convenabil pentru sine. Se mai cunosc şi cazuri de refuz de a răspunde la întrebările anonime, de parcă nu se ştie ce 1-a făcut pe ascultător să se ascundă în dosul hîrtiei, după cum ştim prea bine de ce oratorul refuză: nu vrea sau nu poate să-şi expună poziţia proprie. Alteori răspunsul constă din fraze declarative, generale care în fond nu exprimă nimic.

Fiecare ascultător, odată ce a venit, vrea cel puţin să se dumirească în cele auzite. Iar oratorul de aceea e orator ca să-şi aplece urechea la ceea ce spune publicul, să discute cu el, să-1 convingă. Şi trebuie să răspundă nu numai la întrebările formulate după expunerea temei, ci şi la unele replici rostite pe parcurs. Desigur, în privinţa replicilor vorbitorul trebuie să se gîndească cînd şi cum e mai potrivit să dea răspuns (pe parcursul expunerii conţinutului sau după). Întrebările pot fi adresate în scris sau oral, în timpul enunţării sau la sfîrşitul ei, la temă sau tangenţial cu aceasta etc. Oricum ar fi, ele se clasifică după conţinut, acordоndu-se o atenţie deosebită celor de esenţă, care prezintă interes pentru majoritatea celor prezenţi.

Dacă timpul nu e limitat, se pot face comentarii mai detaliate. Dacă oratorul e capabil de un răspuns just, laconic, argumentat, autoritatea lui sporeşte, şi invers.

De regulă, la orice întrebare trebuie să se răspundă adecvat, cu excepţia celor care necesită revenirea la cele expuse deja. Dar şi aceste întrebări trebuie să-1 pună în gardă pe orator: din care cauză au apărut ? De vină poate fi subiectul vorbitor care nu a expus gîndurile argumentat, consecutiv etc. sau subiectul ce recepţionează, nivelul lui intelectual etc.

O categorie aparte de întrebări o constituie cele auxiliare pe tema discutată. Ele se consideră ca ceva normal, fiindcă în timpul audierii la ascultători pot apărea diferite asociaţii. Dar şi oratorul nu poate elucida, în timpul relativ limitat, toate aspectele şi subtilităţile temei luate în dezbatere. În genere, vorbitorul conturează chiar de la început limitele temei, pentru ca să ne trezească nedumerirea ascultătorilor.

Dar, din moment ce aceste întrebări auxiliare au apărut, oratorul trebuie să explice cauza refuzului său de a răspunde sau, dacă îi permite timpul, să dea un răspuns succint şi argumentat.

Pentru orator cele mai dificile răspunsuri sînt cele la întrebările critice. De altfel, astăzi ele sînt şi cele mai frecvente. Indiferent de tonalitatea şi claritatea lor, ele nu pot fi neglijate şi răspunsul la ele trebuie să fie convingător. Deci, nu confruntarea trebuie să fie linia principală de conduită a oratorului, ci intenţia de a discuta sincer cu cei prezenţi şi de a ajunge la un numitor comun. Doar se ştie că garanţia succesului dialogului care se înfiripează între cei doi poli o constituie, printre altele, răbdarea şi atenţia din partea celui ce se află la tribună în postură de lider. Or, tonul arogant, precum şi grosolănia generează reacţia negativă a publicului, chiar şi ostilitatea acestuia.

Nu orice răspuns îl satisface pe actualul ascultător, ci numai acel exact, argumentat, ce influenţează în egală măsură raţiunea şi sentimentul. Şi mai există încă un factor important: sinceritatea vorbitorului. Sinceritatea în cele ce spune, sinceritatea şi în cazul cînd, din anumite motive, nu poate da răspunsul aşteptat şi recunoaşte acest fapt, fără a recurge la minciună sau la răspunsuri evazive. Astfel, cînd întrebarea se referă la o chestiune mai puţin cunoscută de vorbitor (căci nimeni nu este atotştiutor), el va recunoaşte că nu e chiar sigur şi că va putea răspunde numai după unele investigaţii suplimentare.

De menţionat şi un lucru de principiu în acest context: ascultătorii au tot dreptul să pună întrebări, iar oratorul este dator să le răspundă, cu toate că timpul uneori nu-i permite deschiderea unorparanteze sau reluarea aceloraşi chestinui într-o formă mai detaliată.

Există o soluţie şi în acest caz destul de dificil: să se formuleze clar tema, să se discute limitele ei, termenii ştiinţifici, planul după care va fi elucidată, să se formuleze concluziile respective după fiecare microtemă şi în partea de încheiere. Există şi alte modalităţi care pot preveni multitudinea de întrebări: oratorul expune tema sub formă de răspuns unui eventual oponent, astfel anticipînd nedumeririle, unele lucruri neclare. Angajarea publicului în discuţie e de asemenea un mijloc eficient de prevenire a întrebărilor inutile. Sau se mai poate adopta o modalitate şi mai originală: i se solicită publicului să-şi expună doleanţele privind chestiunile care urmează să fie elucidate.

In acest caz oratorul restructurează expunerea ca atare în funcţie de solicitări. Evident, nu orice orator e în stare să se restructureze pe loc, ci numai acel care are cunoştinţe vaste şi stăpîneşte o măiestrie adevărată. In orice caz, înserarea întrebărilor şi a răspunsurilor respective în canavaua expozitivă a cuvîntării formează concomitant convingerea şi, ca urmare, îl scuteşte pe vorbitor de necesitatea de a reveni mai tîrziu asupra celor expuse deja.