Rolul minciunii în viața socială

Din punct de vedere psihosociologic, minciuna este o strategie protectivă, adaptivă şi succesivă de inserţie optimală a individului în complicata reţea socială. Aceasta îi asigură atât neutralitatea sau distanţarea necesară, atunci când societatea nu-i este pe plac, cât şi implicarea inteligentă în vederea obţinerii unei poziţii sau profit maxim când crede de cuviinţă. În acelaşi timp, prezenţa minciunii arata calitatea relaţiilor care reglementează societatea si profilul comunicării dintre diferiţii protagonişti sociali.

A spune minciuni nu reprezintă un scop în sine, ci este un comportament strategic. Dincolo de toate, să minţi anumite persoane îţi permite să fii onest cu altele, aşadar crucial este nu atât să alegi între a minţi şi a spune adevărul, cât să decizi cui să-i spui adevărul şi pe cine să minţi. O dilemă dificil de soluţionat.

Minciuna socială este acea afirmaţie sau ansamblu de afirmaţii care declară sau susţin existenţa unor deosebiri de performanţă şi calitate umană între indivizi, grupuri de indivizi sau mari colectivitati umane. Aceasta minciună de tip social (care poate fi adesea orientată rasial sau cultural) caută să introducă diferenţe de valoare între oameni sub raport conceptual sau afectiv şi să motiveze orice acţiuni discriminatorii aplicate şi aplicabile celor indezirabili.

Acest tip de minciuna segregantă, construită pe baza pretinsei diferenţe de calitate dintre subiecţi, a declanşat în decursul istoriei numeroase conflicte sociale mai mici sau mai mari, a intreţinut adversitatea şi chiar ura dintre indivizi şi/sau grupuri, a înjosit calitatea de om şi a făcut mult rău societăţii, producând, prin standarde diferite de evaluare, umilire, suferinţă şi degradare umană.

Ca ne place sau nu, minciuna este o prezenta cotidiana; o intalnim pretutindeni. Aflam neincetat despre minciuni spuse atat in public, dar si in viata personala. Nu stim (sin u vom sti niciodata) cat adevar este in declaratiile publice, dar nici in relatiile noastre directe. Prin urmare "daca admitem faptul ca minciunile nu sunt universal condamnabile si ca pana si prietenii nostril cei mai buni sunt nesinceri, atunci ar trebui sa intelegem mai bine raspandirea minciunii, iar increderea neconditionata ar trebui sa se diminueze", precizeaza J.A. Barnes (1998, p.344). Intelegem ca foarte putini oameni pot sustine (sau ar putea sustine) ca n-au mintit niciodata si ca, probabil, si mai putini cei care ar spune ca n-au fost in viata lor inselati de un mincinos.

Intre altele, omul minte pentru ca ceva nu ii este pe plac, ca este nemultumit de ceea ce este sau ce are. De aceea, frecvent mintim avand in minte ca aspiratie "mai multul", "mai binele", "mai frumosul", "mai curatul", "mai ingrijitul", "mai singurul", "mai importantul" etc. Mintim prin exagerare, adaugare, inventare, dar si prin diminuare, omisiune, tacere. Mintim constient, dar cateodata si inconstient. Mintim de cele mai multe ori din interes, dar mintim si nevinovat. Mintim candid, cu vadita seninatate si inocenta, dar mintim si voit, cu sarg. Mintim incarcandu-ne constiinta, dar mintim si fara a ne face probleme de constiinta.

In context social, minciuna se coreleaza cu necesitatea adaptarii la diferite roluri, ipostaze si situatii in care performam. Ea se manifesta, in multe situatii, ca protejare sau ca retusare a imaginii proprii in viata cotidiana.

Relatiile interpersonale creeaza uneori momente care impun denaturarea sau ascunderea adevarului. Astfel ca, din acest punct de vedere, minciunile sunt utilizate ca "arme"/ "mijloace" de adaptare si de autoaparare si capata in ochii si mintea fiecaruia certe justificari.

Prin urmare, se pare ca minciuna este socialmente necesara (si justificata). Ea incepe sa fie de la sine inteleasa, sa apartina conventiilor sociale, pierzandu-si in mare masura caracterul malign. Majoritatea situatiilor de comunicare pleaca de la presupunerea ca informatia aflata in circuit este veridical