Sufletul Național între Tradiție și Modernitate

Traditie….modernitate…

Sufletul naţional a fost mereu acelaşi? Spre ce direcţie se îndreaptă el? Înspre cel al tradiţiei sau cel al modernităţii? Sau spre cel aflat la cumpăna dintre acestea?

Aceasta este problematica pe care voi încerca, pe parcursul eseului, să o dezbat, în special din prisma unor personalităţii ale literaturii române cum ar fi Constantin Noica, Dimitrie Cantemir, Lucian Blaga, Mihai Ralea.

Fiecare cultură este caracterizată de anumite experienţe istorice, cu care se confruntă de-a lungul timpului. Aceste experienţe sunt concretizate în creaţii ce ţin de toate domeniile respectiv literatură, artă, filozofie, religie şi nu în ultimul rând ştiinţă. Pot trece prin perioade de tranziţie, dar la baza lor stau valori transmise de la străbuni, de la o generaţie la alta şi prin intermediul cărora noi ne putem identifica. Toate acestea creează acel ceva unic, specific fiecărui popor, acea individualitate, identitate de care Mihai Ralea menţionează în lucrarea sa, „ Fenomenul romanesc” şi anume existenţa unui „ suflet naţional”. Trăsăturile şi valorile transmise prin intermediul culturii, „alcătuiesc în unitatea şi diversitatea lor, moştenirea noastră culturală” . Involuntar sau nu, ea este cea pe care noi o utilizăm ca factor de susţinere, ea este baza culturii romane, ea este cea care formează acea bogăţie, acea moştenire care ne defineşte ca naţiune, ca popor printre celelalte popoare mai mult sau mai puţin dezvoltate.

O dorinţa de evadare…din eternitate…

Cultura română a trăit mult timp în staticitate, într-un „univers” în care totul se derulează circular fără schimbării majore, determinând persistenţa în eternitate. Astfel Constantin Noica încearcă să găsească acel ceva ce este etern. El consideră cunoaşterea atât din punct de vedere ştiinţific cât şi din punct de vedere moral şi spiritual ca fiind fără un rost bine definit, căci omul, deşi este supus oricărei transformări fizice sau psihice, va rămâne mereu acelaşi. Eternitatea la care Noica face referire este o staţionare a vremii, în care exponentul numit „om” devine. Vremea este ceva concret, însă este lipsită de orice motricitate. Ceea ce mai intră în câmpul eternităţii la Noica este şi „restul”, adică mai precis spus, tot ceea ce se desfăşoară sub ochii omului, se învârte întrun cerc. Omul trăieşte întro circularitate continuă din care cu inutilitate încearcă să iasă. „ceasul care umblă loveşte, în timp ce vremea stă; omul care îmbătrâneşte pe când vremea stă iarăşi; acţiunile şi străduinţele oamenilor, rânduielile şi împărăţiile lor, totul e zădărnicie”.

Deşi au fost destule încercării de schimbare, exista un plan, aşa cum spune şi Noica, având în vedere că istoria, şi ea, şi-a pus amprenta asupra culturii române, însă nu îndeajuns încât să aibă o contribuţie determinantă în a distruge acea ”neschimbare”. Neamul românesc este un aport la eternitate, că cel voluntar sau nu este cel care, practic, ajută ca aceasta din urmă să persiste, resemnându-se întro existenţă statică. El este un factor care are o contribuţie majoră în perpetuare eternităţii mulţumindu-se cu ceea ce are, cu ceea ce divinitatea i-a dăruit.

Era necesară o desfiinţare, o eradicare, o ieşire din această eternitate, deci trebuia să se depăşească pragul de mediocritate, să se facă un pas spre ceva nou, numit modernitate, o ieşire din tradiţie.