Tăcerea

În lucrarea de faţă îmi propun să analizez una dintre formele comunicării nonverbale, şi anume tăcerea. Pentru o mai bună înţelegere a subiectului pe care l-am abordat, am început prin a prezenta anumite aspecte teoretice ale acestui concept, maniera în care este înţeles şi definit, apoi am analizat relaţiile dintre manifestările gestuale şi tăcere, rolul pe care tăcerea îl joacă în diferite contexte şi semnificaţia pe care o primeşte această formă de comunicare nonverbală în diferite culturi (în special în cele asiatice).

Deşi nicio definiţie nu poate integra conceptul de tăcere, J. Bilmas a identificat două mari tipuri de „tăceri”: „tăcerea absolută”, adică simpla absenţă a sunetului şi „tăcerea notabilă, adică absenţa pertinentă a unor sunete”. În viziunea Valentinei Marinescu, tăcerea este clasificată ca fiind unul dintre tipurile paralimbajului, alături de accentul pus pe anumite cuvinte şi viteza vorbirii. Paralimbajul este una dintre formele comunicării nonverbale şi „desemnează caracteristicile fizice, vocale, ale comunicării verbale (acele elemente de comunicări verbale care nu au o semnificaţie instituită la nivel semantic şi sintactic).”

Dupǎ cum evidenţiazǎ Ernout şi Meillet „În limba latinǎ se face deosebirea între douǎ forme de tǎcere: tacere este un verb activ al cǎrui subiect este o persoanǎ şi care indicǎ încetarea sau absenţa vorbirii cu referire la un om. Silere este un verb intrazitiv care se aplicǎ nu numai la om ci şi la naturǎ, la obiecte si animale, el determinǎ mai curând linistea, o tonalitate calmǎ a prezenţei neîntreruptǎ de nici un zgomot.”

Dacă analizăm acest concept din punct de vedere psihologic sau filozofic ne putem referi la două tipuri de „tăceri”: „tăcerea cu tine însuţi şi tăcerea cu ceilalţi”. Ambele aduc suferinţă pentru că prima formă de tăcere este „dominantă de o violentă antipatie faţă de propria noastră fiinţă”, având astfel o influenţă marcantă asupra relaţiilor noastre cu ceilalţi.

Chiar dacă la un prim nivel tăcerea pare a nu fi un act de comunicare datorită faptului că nu se emite vocal un mesaj, acest lucru este eronat. Mesajul transmis de tăcere este de fapt reprodus prin intermediul gesturilor, expresiei faciale, posturii şi prin intermediul tuturor elementelor comunicării nonverbale. Datorită acestor factori, „tăcerea îmbogăţeşte comunicarea verbală” fiind „complementară în raport cu aceasta din urmă.” După cum am precizat anterior, chiar dacă nu se emite niciun mesaj vocal, tăcerea este purtătoarea unor profunde semnificaţii comunicative. „Când oamenii sunt fericiţi, zâmbesc, când sunt trişti sau supăraţi, se încruntă.”

Tǎcerea este folositǎ pentru cǎ „uneori apelul la cuvinte este inutil” .Un gest sau o privire poate fi mult mai expresivǎ decât niste cuvinte.”De exemplu, o femeie poate arunca o privire ucigaşǎ, comunicând în felul acesta un mesaj cât se poate de clar, fara a deschide gura”. Aşadar, dupǎ cum evidenţiazǎ Vasse „corpul uman este asemenea unui text care vorbeşte” .

Chiar dacǎ nu se emite nici un mesaj vocal, tǎcerea este purtǎtoarea unor profunde semnificatii comunicative. Cuvintele nu sunt necesare in unele împrejurari, chiar dacǎ apelǎm la tǎcere, starea de spirit pe care o avem este evidentǎ. Aşadar între tǎcere şi gesturi, mimicǎ, etc existǎ o legǎturǎ foarte strânsǎ. Fǎrǎ gesturi şi celelalte „semnale ale corpului” decodificarea tǎcerii ar fi mult mai anevoioasǎ. Dacǎ acestea sunt înţelese bine şi mesajul tǎcerii este astfel receptat. Sǎ ne gǎndim ce se întǎmplǎ, de exemplu, când la sfârşitul unei conferinţe sau a unui discurs, rǎspunsul sǎlii va fi tǎcerea. Aceasta poate fi interpretatǎ în moduri contradictorii, dezaprobare sau aprobare. Astfel analiza gesturilor şi a posturii publicului este folositoare oratorului. ”Dacǎ publicul începe sǎ stea cu spatele rezemat de scaun,cu bǎrbia încrucişate, un orator perspicace va simţi sau va presimţi cǎ spusele sale nu au efectul scontat astfel el va deveni conştient câ trebuie sǎ abordeze astfel tema dacǎ doreşte sǎ capteze auditoriul” .