Tehnici de Sugestie în Comunicare

1. TEHNICI DE SUGESTIE ÎN COMUNICARE

1.1. Scurt istoric

Încercarea creionării lungului drum al tehnicii de sugestie în timp se loveşte de regretul de a-i aminti doar pe câţiva din cei care au studiat această problemă în diverse contexte. Astfel, primul document care atestă utilizarea sugestiei în scopuri curative este Papirus Evers (1552 î. e. n.), care a fost găsit sub ruinele Thebei şi care cuprindea următoarele indicaţii: „Pune mâna pe el pentru a-i alina durerea braţelor şi spune că durerea va dispărea”.

Această formă de sugestie prin relaxare, probabil, nu diferă prea mult de cea folosită în diversele contexte actuale. Diferenţa este că, acum, aceste tipuri de sugestie “medic – pacient” sunt mult mai sofisticate, dar mesajul este acelaşi. Astfel de sugestii se folosesc în prezent nu numai pentru vindecarea unor boli, dar şi pentru optimizarea diferitelor caracteristici de personalitate, cum ar fi memoria, atenţia, motivaţia, încrederea în sine. De fapt, sugestia, din perspectiva psihologiei a fost studiată într-un cadru ştiinţific abia la sfârşitul secolului al XIX-lea, situaţiile sugestive existând însă din cele mai vechi timpuri, de când există fiinţa umană şi comunicarea interpersonală.

Din secolul al XIX-lea, sugestia a fost studiată temeinic, privită ca un fenomen important în cadrul ştiinţelor sociale şi, după cum a afirmat profesorul V. Gheorghiu „Nu există sferă de activitate în care sugestiile să nu-şi fi găsit utilitatea practică“.

Thomas Brown, în 1820, a propus „legile sugestiei“, ca o alternativă la „legile asociaţiei“, care demonstrează că „în asociere, un item mental sugerează un altul, iar Freud spunea că «asociaţia stă la baza fenomenelor sugestive»“(I. Dafinoiu, Sugestie şi hipnoză, Editura Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, p. 21).

Cercetarea sugestiei - fenomen multidimensional - a fost studiată prin prisma a două mari direcţii: sugestia în conexiune cu hipnoza şi sugestia - trăsătură de personalitate.

Fenomenul a căpătat un rol important în momentul în care cercetătorii au început să vadă hipnoza dintr-un unghi mai mult psihologic. Astfel, Bernheim (1888-1964), întemeietorul Nancy School, în dispută cu Şcoala Salpêtriére (Charcot), vedea hipnoza dintr-un unghi psihopatologic. Autorul este de părere că „trăsătura caracteristică a hipnozei […] este creşterea sugestibilităţii“(V. Gheorghiu, Sugestion and sugestibility. Theory and Research, Editura Springer-Verlag, Berlin Heidelberg, 1989, p. 3). Deci, el consideră sugestia drept un principiu de bază în inducţia hipnotică şi nu doar un mecanism adiacent.

În 1900, Binet defineşte sugestia ca pe o „idee directoare” (la suggestibilite), ca pe o situaţie-stimul, ce influenţează senzaţiile, gândirea, comportamentul sau memoria individului.

În 1979, Shor reia ideea lui Bernheim, susţinând că influenţa mecanismului sugestiv în gândirea modernă despre hipnoză încă nu a fost total descoperită.

Un alt curent important este cel al cărui susţinători sunt Shull - 1933, Wertzenhoffen - 1963. Ei pornesc de la ideea că hipnoza reprezintă o manifestare specială a sugestibilităţii. V. A. Gheorghiu spunea că „toate fenomenele psihice şi psihosomatice sunt susceptibile să fie influenţate prin sugestie“(1981).

Printre procesele psihice susceptibile a fi influenţate de sugestie, pot fi exemplificate:

• senzaţiile şi percepţiile - Experimentul lui Scripture (1893) şi Seashore (1895) constând în demonstrarea reactivităţii individului la excitanţi senzoriali care nu există în realitate;

• funcţiile cutanate - Folosirea unor frunze care în realitate nu irită pielea, dar care sunt prezentate astfel, dând rezultate pozitive;

• procesele fiziologice şi biochimice;

• memoria - rezultate în provocarea unei amnezii sau hiperamnezii, reactualizarea unor informaţii etc. (Brenen, Freud, Fromm, 1970, Gheorghiu - 1973).