Fier și piatră - ingineri și arhitecți

„Putine secole sunt pline ca al nostru de o serie de progrese stiintifice de o atat de incontestabila valoare. Arhitectii nostri la fel ca inaintasii lor se vor grabi oare sa recurga la aceasta sursa renovatoare? Nu , ei prefera sa nege influenta stiintei asupra artei si ne dau monumente intr-un stil bastard, mai mult sau mai putin inspirate de decadenta ultimelor doua secole…Daca ei vor persista in a nega astfel lumina, in a refuza stiintei concursul pe care abia asteapta sa-l dea, arhitectii isi vor termina rolul, acela al inginerilor incepe, adica incepe rolul acelor daruiti constructiilor, acelora ce vor porni de la cunostinte pur stiintifice pentru a compune o arta dedusa din aceste cunostinte si din necesitatile impuse de epoca noastra.”

VIOLLET-LE-DUC

Inceputul secolului al XIX-lea, marcat profund de epopeea napoleoniana, matrice a lumii moderne, este caracterizat de un proces rapid de industrializare care se va reflecta si in arhitectura, prin majore mutatii atat pe plan constructiv cat si pe plan estetic. Aparitia in principalele tari industriale , Anglia si Franta , a unor noi materiale, cum ar fi otelul si sticla, produse pentru prima oara in mari cantitati si la pret redus, va fi de maxima importanta, schimband directia devenirii arhitecturii parca in spiritul imperativului lui Haussmann: „Du fer, du fer. Rien que du fer.” Aceasta schimbare s-a produs intr-un moment in care artele, stiintele si politica pareau a se identifica. Noile materiale cer noi forme de arhitectura si aceste noi forme vor marca si vor fi marcate de revolutia care, odata cu impresionismul, avea loc in lumea artelor vizuale.

Viollet-le-Duc poate fi considerat unul dintre „ideologii” schimbarilor fundamentale care au avut loc in lumea artei de a construi. El afirma in „Entretiens sur l’Architecture” din 1863 ca: „ avem la indemana un material pretios de constructie: fierul laminat sau forjat. In trecut era folosit doar pentru elemente de dimensiuni reduse, astazi i s-au descoperit noi calitati care sunt folosite cu rezerve de catre arhitecti si in loc sa se obtina economii, deseori se cheltuie mai mult…”

Inginerii epocii erau mult superior arhitectiilor eclectisti. Ei nu aveau pretentia sa faca arta, ci sa rezolve cat mai bine problemele utilitare ridicate de o societate in plina industrializare. Ei le rezolvau rapid si fara acele adaosuri false „estetice” care faceau din arhitectura o arta moarta. Tocmai aceasta lipsa de „arta”- arta inteleasa in acceptiunea academica- facea ca uimitoarele lor constructii sa aibă gratie si eleganta fireasca structurilor naturale, ascultand doar de rigoarea formulelor matematice.

Aceiasi oameni care puneau pe ingineri sa construiasca poduri uriaşe, fabrici si hale de expoziţie imense, apelau la arhitecti pentru a proiecta si impodobi „artistic", in „stil”, cladirile oficiale, muzeele, teatrele sau propriile locuinte. Industria era una, gustul estetic alta. Acest gust impunea industriei sa produca in serie coloane din fonta decorate cu capiteluri in cele mai diverse stiluri. Nu industria dicta aceasta moda, ci estetica conservatoare a unei societăţi parvenite. Arhitecţii, sclavi ai sistemului de dogme clasice, trăind într-un univers de forme istorice, nu stiau sa deduca din noile tehnici si materiale forme noi. Noile structuri nu tre¬zeau la viata un stil nou. Si asta nu pentru ca n-ar fi existat vointa si chiar argumentele teoretice ale unor arhitecti proeminenti in favoarea creerii unui stil nou, al fierului. Astfel, Viollet-le-Duc, adept convins al noilor tehnici şi materiale, afirma in 1863:

„Posedam azi resurse imense furnizate de industrie si transporturi lesnicioase, si in loc sa ne servim de aceste mijloace pentru a crea forme proprii timpului si civilizatiei noastre, ne silim sa ascundem aceste materiale sub o arhi¬tectura imprumutata din alte timpuri... Avem in mana un material pretios de constructie: fierul, fie turnat, fie forjat... Astazi nu mai este posibil sa nu tinem seama de acest element energic pe care industria ni-1 furnizeaza ieftin si in cantităti necunoscute pana acum. Trebuie sa ne gandim sa punem mijloacele noastre de constructie in concordanta cu acest nou material... Este insa limpede ca, folosind acest material, este necesar sa-i dam formele care-i convin; ar fi ridicol, de exemplu, sa figuram din fonta coloane cu diametrul celor din piatra.

Inginerii nostri, in marile lor lucrari de poduri, au pasit cu hotarare pe un drum nou, dar arhitectii nu fac decat sa aplice cu timiditate noile mijloace la formele vechi. In mijlocul unei societatii în care totul se transforma cu o ra¬piditate prodigioasa, ei singuri — preoti ai unor dogme sacre — neaga miscarea prin operele lor".