Bilanțul contabil

1. Notiunea de bilant contabil

In prima lucrare de contabilitate tiparita a savantului matematician Luca Paciolo, intitulata “Summa de Arithmetica, Geometria, Proportioni et Proportionalita” (Venetia, 1494), sunt prezentate principiile contabilitatii in partida dubla si necesitatea intocmirii bilantului.

Referindu-se la importanta clculelor periodoce, el arata: “Dupa ce ai facut acestea cu grija, tu personal vei incheia toata Cartea mare, partida cu partida ”, pronuntand intocmirea unui “bilancio”, considerat de autor “balanta de verificare a maestrului”. Dupa aparitia acestei lucrari multi autori au adus contributii la definirea contabilitatii si a bilantului. Dintre acestia mentionam pe R. P. Coffv, care considera contabilitatea o stiinta social-economica care are drept scop sa studieze miscarile capitalului si transformarile lui succesive, sa determine periodic sporirile si reducerile pe care acesta le-a suferit si sa faca cunoscute cauzele acestor variatii si efectele lor.

J. Fr. Schar aduce o contributie deosebita la fundamentarea stiintifica a contabilitatii, el distinge in cadrul patrimoniului elemente de avere active si pasive, intelegand prin avere pasiva dartoriile intreprinderii. Diferenta dintre activ (A) si pasiv (P) reprezinta averea curata (C), relatia de calcul fiind: A - P = C

Leo Gomberg, considera contabilitatea o stiinta a socotelelor care ne invata cum sa analizam si sa interpretam efectele si cauzele fenomenelor economice reflectate si exprimate in unitati monetare intr-un patrimoniu fizic sau juridic.

Autorul francez Robert Lefort, in anul 1927, scria despre continutul bilantului ca acesta se reduce la trei termeni: valoare, drept si persoane.

Olandezul Claes Pietersz de Deventer, professor la Amsterdam, aduce substantiale imbunatatiri cu privire la incheierea conturilor si balantei, acestea apropiindu-se mult de bilantul actual. El stabileste pentru prima data regulile privind intocmirea unui bilant real, bazat pe inventar si pe reecaluarea justa a bunurilor existente.

In Romania primele publicatii in domeniul contabilitatii apar dupa anul 1800. La Brasov apare in 1837 “Pravila Comerciala”, scrisa de E. I. Nechifor (profesor la Scoala comerciala a Capelei romanesti din cetatea Brasovului, infiintata de Gh. Baritiu) in care sunt prezentate si principiile intocmirii bilantului dupa metoda venetiana. El recomanda intocmirea bilantului odata pe an, trecandu-se in el toate partidele maestrului care nu sunt inchise.

In anul 1891 apare la Iasi lucrarea “Curs de contabilitate in partida dubla”, autor Th Stefanescu (considerat de urmasii sai intemeietorul contabilitatii in Romania), unde sunt prezentate aspecte ce privesc inventarul si bilantul. El defineste bilantul ca “o oglinda fidela a trecutului si in acelasi timp o calauza sigura a operatiilor viitoare un tablou general, dar rezumat al inventarului, adica al situatiilor active si pasive al unei intreprinderi si operatiunea prin care un comerciant pune fata in fata activul si pasivul sau, urmarind cu punctualitatea prescrisa de contabilitate, rezultatul obtinut in cursul anului”.

Constantin Petrescu (fost profesor la Scoala comerciala din Iasi) publica in anul 1901 lucrarea “Contabilitate si administratie”, in care se ocupa de inventar si bilant. Defineste bilantul ca “situatia conturilor unei contabilitati care, in urma punerii acestora in concordanta cu constatarile inventarului, arata pozitiunea economica a proprietarului aziendei, precum si rezultatul exercitiului incheiat.

El pune problema universalitatii publicarii bilantului si arata conditiile pe care trebuie sa le indeplinesca cu privire la claritate si sinceritate.

Profesorii Sp. Iacobescu si Al. Sorescu reproduc in lucrarile lor peste 35 de definitii date bilantului constatand ca bilantul este privit intr-un fel in doctrina contabila si altfel in cea juridica. Ei insisi apreciaza necesitatea definirii bilantului in doua versiuni, una generala si alta contabila. In definitia generala ei precizeaza ca “bilantul este o situatie patrimoniala definitiva, care prezinta in forma contabila activul si pasivul patrimoniului unei persoane, - impreuna cu rezultatele care au modificat forma initiala a patrimoniului. Iar in definitia contabila se arata ca bilantul este contul patrimoniului persoanei alcatuit din activ si pasiv rezultate din soldurile situatiei finale a tuturor conturilor.

Profesorul C. G. Gemetrescu reproduce in lucrarea “Tratat de contabilitate” (1947) peste 20 de definitii date bilantului, sustinand ca unii autori privesc bilantul din punct de vedere juridic, altii il privesc din punct de vedere contabil, iar unii dintre acestia il privesc ca forma, si anume situatie, cont, tablou, etc., iar altii, ca functie sis cop. El sustine ca “bilantul este o situatie intocmita sub forma contabila, dupa un anumit plan, cuprinzand activul si pasivul unei intreprinderi, precum si rezultatele obtinute pana la o anumita data”.

Punctele de vedere asupra bilantului se deosebesc intre ele, in primul rand, datorita pozitiilor in legatura cu geneza acestuia. Unii considera bilantul ca o sinteza a repetatelor egalitati de schimb, care in totalitatea lor evidentiaza structura integrala a patrimoniului, iar altii sustin ca bilantul este rezultatul inventarului prezentat in forma de cont.

Adeptii teoriei economice considera bilantul ca fiind un instrument de cunoastere a realitatii din intreprindere, a miscarii capitalului. Ei concept contabilitate ca o succesiune de bilanturi si recomanda celor ce vor sa aplice rational si temeinic contabilitatea sa gandeasca de la inceput pana la sfarsit in bilanturi.

Punctele de vedere diferite nu se limiteaza numai la definirea bilantului, ele se manifesta si in privinta continutului acestuia si a sensului sau cognitive. Astfel, unii autori sustin ca cele doua parti ale bilantului sunt fosrmate din activ si pasiv, altii din avere si capital sau din avere si resurse, dand o interpretare diferita acestor parti. De exemplu, teoria patrimoniala considerand bilantul “situatia juridical”. Pentru a da o explicatie stiintifica bilantului autorii acestei teorii cauta sa clarifice trei probleme de baza:

- cauza egalitatii A = P;

- caracterul elementelor de activ si pasiv;

- raporturile dintre aceste elemente si subiectul de patrimoniu.

- Cauza egalitatii A = P, sustin acesti autori, decurge din schimbul patrimonial (considerat principiul fundamental al contabilitatii duble). Contabilitatea inregistreaza partile schimbului pe un perfect plan de egalitate si in felul acesta ea reflecta in mod absolut impartial raporturile juridico-economice pe care le considera inerente firii lucrurilor. Procedand astfel, contabilitatea juxtapune cele doua parti ale schimbului, iar din totalitatea repetarilor acestor juxtapuneri sub forma Debit = Credit, se ajunge la forma generala a egalitatii celor doua parti ale patrimoniului. In felul acesta se explica cauza egalitatii A = P si permanetizarea acesteia.

- Caracterul elementelor ce compun activul si pasivul este explicat plecand de la structura patrimoniala de pasiv care evidentiaza obligatiile recuniare ale subiectului de patrimoniu fata de creditori, precum si drepturile pecuniare nete denumite capital. Atfel, continutul pasivului il formeaza capitalul si obligatiile. Activul cuprinde realitati patrimoniale, concretizate in valori materiale si imateriale.