Bilanțul și Situația Financiară a Întreprinderii

Bilantul si situatia financiara a întreprinderii

I. Dimensiuni istorice privind bilantul contabil:

Desi contabilitatea în partida dubla are o existenta de mai bine de o jumatate de mileniu, abia în secolul al XIX-lea, prin marile întreprinderi industriale si comerciale, începe sa se analizeze si sa se masoare periodic patrimoniul, cu ajutorul bilantului, si rezultatul, cu ajutorul contului de profit si pierdere, deci, sa se faca distinctia care deriva de aici între capital si venit. O astfel de practica, remarca Bernard Colasse, îsi gaseste explicatia prin câteva fenomene: numarul societatilor pe actiuni se multiplica, se separa conducerea întreprinderilor de proprietari, conducatorii fiind obligati sa se informeze periodic asupra modului în care au gestionat patrimoniul si activitatea; contabilul apare ca mediator între proprietari si conducatori, ramânând, totusi, subordonatul acestora din urma; câteva dintre principiile actuale îsi au obârsia în practica de întocmire a documentelor de sinteza, din secolul trecut (continuitatea activitatii si independenta exercitiilor, în special).

Pâna în secolul al XIX-lea, conform lui Basil Yamey, lui Pollard si a lui Richard Brief, exista adesea tendinta de a confunda, în procesul contabil, bunurile întreprinderii cu cele ale proprietarilor sai. Începând cu acest secol, se poate vorbi de actiunea principiului entitatii în contabilitate.

Într-o formula generala, deci simplificatoare, bilantul a fost si este considerat ca un document care permite sa se cunoasca, la un moment dat patrimoniul unui comerciant, persoana fizica sau juridica, patrimoniul definit ca ansamblul drepturilor si obligatiilor acestui comerciant.

De asemenea, bilantul a fost, si mai este înca, recunoscut ca un instrument static.

Viziunii statice despre bilant i s-a opus, o data cu opera genialului profesor german Eugen Schmalenbach (Dynamische Bilanz, 1920), o viziune diametral opusa.

Viziunii traditionale despre bilant, asimilat unui inventar patrimonial condensat, Schmalenbach i-a opus conceptia sa referitoare la un bilant ca reprezentare a fortelor întreprinderii. El a constatat ca este mult mai important pentru conducatorii întreprinderii sa masoare sanatatea întreprinderii lor decât sa cunoasca valoarea intrinseca a elementelor care compun activul si pasivul.

Admirator al lui Schmalenbach, Jacques Bichard (Comptabilités et practiques comptables, Dalloz, 1996) contrapune cele doua tipuri de contabilitati:

- o contabilitate care, pentru a construi bilantul, nu retine decât valorile corespunzatoare lichidarii întreprinderii: contabilitatea statica.

- o contabilitate care tine cont de valorile în miscare, independent de ce se întâmpla cu ele în caz de lichidare a întreprinderii: contabilitatea dinamica, si pledeaza pentru o contabilitate de tip dinamic. Lucrarea ,,Bilantul dinamic' a generat un alt mod de a gândi contabilitatea.

II. Abordari contemporane privind bilantul contabil:

O prima grupa de abordari sunt centrate pe conceptul de patrimoniu. Desi în literatura de specialitate autohtona si straina au fost formulate mai multe acceptii ale conceptului de patrimoniu - juridica, economica si economico - juridica, noi ne oprim numai asupra acceptiei economico-juridica, datorita caracterului ei integra¬tor: „patrimoniul este format din ansamblul bunurilor (corporale si necorporale), al drepturilor si obligatiilor ce caracterizeaza situatia unei entitati patrimoniale la un moment dat.” În mod evident, componentele patrimoniului, pentru a primi girul contabilitatii, trebuie sa fie exprimate în etalon monetar Rezulta de asemenea, ca patrimoniul trebuie sa fie atasat unei persoane fizice sau juridice care desfasoara acte de comert, numit titular de patrimoniu.