Contabilitate Bancară

Contabilitatea operaţiunilor cu clientela

ORGANIZARE, PRINCIPII, EVALUARE, PLAN DE CONTURI

Sistemul bancar reprezintă un segment indispensabil al ansamblului economic al oricărui stat, respectiv al ansamblului economic mondial.

Ansamblul economic naţional sau mondial considerăm că este format din totalitatea agenţilor economici, (a unităţilor economice), a instituţiilor publice locale, statale, a altor organisme şi a relaţiilor ce se stabilesc între acestea în vederea schimbului de valori, a coordonării, a armonizării sau a asigurării cadrului necesar desfăşurării proceselor economice, baza existenţei societăţii omeneşti.

Băncile sunt definite ca persoane juridice autorizate să efectueze în mod curent

operaţiuni bancare. Ele sunt obligate, în conformitate cu prevederile Legii contabilităţii nr.

82/1991 să organizeze şi să ţină contabilitate. Prin aceasta se urmareşte redarea sub o formă

unică, generalizată şi normalizată a evenimentelor economice, financiare, juridice si fiscale. În

cazul băncilor contabilitatea trebuie să reflecte în expresie banească disponibilităţile băneşti şi

depozitele bănesti, bunurile mobile şi imobile, titlurile de valoare, drepturile si obligaţiile,

precum şi miscările şi modificările intervenite în urma operaţiunilor patrimoniale efectuate,

cheltuielile, veniturile şi rezultatele obtinuţe.

Legea contabilitaţii şi planul de conturi pentru bănci sunt obligatorii pentru toate băncile cu sediul în România şi pentru subunitaţile cu sediul în România ale băncilor cu sediul în

străinătate.

PRINCIPII CONTABILE ÎN BANCĂ

În organizarea şi conducerea contabilităţii în bancă sunt aplicate aceleaşi principii

contabile generale. Totuşi, specificul activităţii bancare face să existe numeroase derogări şi

excepţii de la acestea.

1. Principiul prudenţei – urmareşte să evite un transfer în viitor al incertitudinilor din prezent.

Acesta permite contabilizarea pierderilor certe şi probabile, a veniturilor certe dar nu şi a

veniturilor potenţiale. În contabilitatea bancară se omite acest principiu în cazul operatiunilor de piată, atunci când sunt evaluate la preţul pieţei (titluri de tranzacţie, devize, instrumente financiare la termen).

2. Principiul permanenţei metodelor – care asigură comparabilitatea în timp a informaţiilor

contabile prin menţinerea aceloraşi norme şi reguli de înregistrare în contabilitate.

Schimbarea acestora se face numai extraordinar şi în mod justificat.

3. Principiul independenţei exerciţiilor – decupează activitatea băncii în perioade de timp de 12 luni, numite exerciţii. Un exerciţiu cuprinde toate veniturile şi cheltuielile angajate de către

bancă în perioada respectivă, indiferent de momentul în care acestea sunt încasate sau plătite.

De exemplu, dobânzile sunt înregistrate pe baza dobânzilor scurse în fiecare perioadă şi nu în

funcţie de momentul încasării sau plaţii lor.

4. Principiul continuării activitaţii – pleacă de la premisa că banca îşi continuă în mod normal

activitatea fără sa şi-o reducă în mod sensibil sau să intre în stare de lichidare.

5. Principiul intangibilităţii bilanţului – cere ca bilanţul de deschidere să corespundă cu bilantul de închidere al exerciţiului precedent.

6. Principiul necompensării – în coformitate cu acest principiu nu se poate face nici o

compensare între posturi de activ şi posturi de pasiv din bilanţ sau între venituri şi cheltuieli

în contul de rezultate. Prin operaţiuni specifice, banca face o serie de excepţii de la acest

principiu. Este cazul operaţiunilor cu titluri de tranzacţie, cu instrumente financiare la

termen sau cazul swap-urilor de dobânzi.

7. Principiul costului istoric – cere menţinerea activelor şi pasivelor bilanţiere la valoarea

istorică de intrare. Totuşi, contabilitatea bancară reevaluează periodic o serie de operaţiuni în

funcţie de preţul pieţei.

8. Principiul importanţei semnificative – în conformitate cu acest principiu, toate informaţiile de importanţă semnificativă trebuie prezentate în situaţiile financiare elaborate. Sunt

semnificative acele informaţii a caror importantă poate afecta deciziile şi raţionamentele

utilizatorilor externi.

9. Principiul supremaţiei realităţii asupra aparentei - pune pe primul plan aspectul economic şi

financiar în raport cu cel juridic.

10. Principiul regularităţii, sincerităţii şi imaginii fidele – urmareşte furnizarea de informaţii

clare, precise şi complete asupra patrimoniului, situaţiei financiare, rezultatului, operaţiunilor

şi riscurilor asumate.

11. Principiul cuantificării monetare – cere exprimarea într-o formă monetară a operaţiunilor

contabile înregistrate. Moneda de bază este cea naţională, leul, dar în funcţie de specificul

operaţiunii desfăsurate, apar şi alte monede straine.

EVALUAREA PATRIMONIULUI

Pentru a putea înscrie în contabilitate elementele de patrimoniu este important să

existe niste reguli generale, stabilite în baza principiilor contabile de bază. Regulamentul de

aplicare a Legii contabilităţii stabileşte astfel de reguli valabile pentru toate societăţile, inclusiv pentru cele bancare. Ţinând cont de particularităţile activităţii bancare, în contabilitatea pentru societăţile bancare există mici abateri de la aceste principiile generale de evaluare şi chiar cateva reguli specifice.

Reguli generale

1. Evaluarea la data intrării în patrimoniu

Bunurile sunt evaluate, în momentul intrării în patrimoniu, la valoarea de intrare sau

valoarea contabilă. Aceasta se stabileste astfel:

- bunurile procurate cu titlu oneros, la valoarea de achiziţie denumită cost de achizitie;

- bunurile reprezentand aport la capitalul social sau obţinute cu titlu gratuit, la valoarea de

utilitate, în funcţie de preţul pieţei, utilitatea, starea şi amplasarea acestora;

- bunurile produse de bancă, la cost de producţie.

Costul de achiziţie al unui bun este egal cu preţul de cumpărare, taxele

nerecuperabile, cheltuieli de transport şi aprovizionare şi alte cheltuieli accesorii necesare pentru punerea în stare de utilitate sau pentru intrarea în gestiune a bunului respectiv.

Costul de productie al unui bun cuprinde: costul de achiziţie al materiilor prime şi

materialelor consumate, celelalte cheltuieli directe de producţie, precum şi cota cheltuielilor

indirecte de producţie determinate raţional ca fiind legate de fabricaţia acestuia.

Creanţele şi datoriile sunt evaluate în contabilitate la valoarea lor nominală.

2. Evaluarea la inventariere.

Bunurile sunt evaluate cu ocazia inventarierii la valoarea actuală sau valoarea de

utilitate a fiecarui element, denumită şi valoare de inventar. Aceasta se stabileste în funcţie de

utilitatea bunului şi de preţul pieţei.

Creanţele şi datoriile sunt evaluate la valoarea lor probabilă de încasat sau de plata.

3. Evaluarea la închiderea exerciţiului.

Elementele patrimoniale sunt evaluate la valoarea de intrare în patrimoniu, respectiv

la valoarea contabilă pusă de acord cu rezultatele inventarierii. Pentru aceasta se compară

valoarea contabilă cu valoarea de inventar. Daca există diferenţe se procedeaza astfel:

- pentru elementele de activ, diferenţele constatate în plus între valoarea de inventar şi

valoarea de intrare nu se înregistreaza în contabilitate, ele ramânând evidenţiate la valoarea

de intrare. Diferenţele constatate în minus, în cazul imobilizărilor, se înregistrează în

contabilitate pe seama amortizării (cand deprecierea este ireversibilă) sau se constituie

provizioane (cand deprecierea este reversibilă). Pentru celelalte elemente de activ se

constituie provizioane. Valoarea elementelor de activ se menţine, de asemenea, la valoarea

lor de intrare;