Costul Marginal și Gestiunea

Utilizarea în contabilitatea de gestiune a costului marginal permite stu¬dierea variaţiei tuturor tipurilor de cheltuieli, în funcţie de fluctuaţiile activităţii, pentru a aprecia incidenţa, sa asupra rezultatului global. Costul marginal nu constituie o metodă în sine. Utilizarea acestui instrument permite răspunsuri la anumite probleme de gestiune, cum ar fi:

• la ce preţ se poate accepta o comandă suplimentară? şi dacă da,

• cum se maximizeaza rezultatul în acest caz?

În ştiinţa economică, noţiunea de ,,costuri marginale" a apărut cu semnificaţia de costuri maxime admise pentru producerea anumitor bunuri cu randamentul cel mai scazut al factorilor de producţie.

Noţiunea de cost marginal a fost iniţial definită în cadrul teoriei microeconomice clasice. Mai târziu, teoria şi calculul costurilor marginale s-au extins la întreaga industrie şi au fost aplicate la realitatea enlităţii economice, bineînţeles, într-o accepţiune modificată.

Cunoaşterea caracterului costurilor de producţie şi a modului de modificare pe total şi pe unitatea de produs a fiecărui cost, în funcţie de modificarea volumului fizic al producţiei, este absolut necesară, atât în procesul luării deciziei, cât şi în cel al controlului de gestiune.

O entitate economică nu-şi modifică volumul producţiei pentru o singură unitate, ci pentru loturi sau serii mari de produse. Nevoile de consum sunt acum mai mari deoarece se realizează mai multe unităţi de produse. Costul marginal a apărut din necesitatea explicării reacţiei costurilor în raport cu modificările volumului fizic al producţiei şi al preţurilor, fiind cunoscut şi sub denumirea de “cost aditional” sau “cost diferenţial”.

Costul marginal este definit ca fiind ,,diferenţa dintre ansambtul cheltuielilor de fabricaţie necesare unei producţii date şi suma cheltuieiilor necesare aceluiaşi volum al producţiei, plus sau minus o unitate". Prin urmare, în cazul creşterii volumului producţiei se poate vorbi de un ,,cost marginal de dezvoltare", iar în cazul diminuării volumului producţiei de un ,,cost marginal de regresie".

Costul marginal poate fi costul suplimentar generat de o cantitate suplimentară. Astfel, se pot măsura două tipuri de costuri marginale:

1. costul marginal pe termen scurt, care presupune că volumul suplimentar este efectuat fără extinderea capacităţilor, cele libere existente permiţând creşterea producţiei cu mijloace constante;

2. costul marginal pe termen lung, care ţine seama de costurile suplimentare generate de extensia viitoare a instalaţiilor considerată progresiv necesară pentru acumularea de producţii suplimentare.,

Distincţia dintre cele două costuri marginale ţine de cel puţin de starea circumstanţială a ratei folosirii capacităţilor faţă de ocazia de a le utilize, numai în perspectiva adoptată pentru a trata decizia. A raţiona conform costului marginal pe termen scurt, înseamnă a ignora că satisfacerea unei cereri presupune să dispui în prealabil de capacităţi libere a căror existenţănu este gratuită, chiar atunci când costul este inevitabil pe termen scurt şi când aceasta încurajează în a-l considera ca nepertinent pentru decizie. În schimb, această perspectivă este refuzată în costul marginal pe termen lung, care poate integra chiar costul finanţării capacităţilor.