Etapele Reformei Sistemului Românesc de Contabilitate

Etapele reformei sistemului românesc de contabilitate

Impunându-şi integrarea în concernul ţărilor europene, România a depus în ultimul deceniu şi depune, încă, eforturi susţinute în toate domeniile vieţii sale social-economice, pentru găsirea unui limbaj de comunicare cu acestea.

Şi contabilitatea, ca şi celelalte domenii, nu putea rămâne în afara acestor preocupări, iar aceasta, prin reprezentantul său legal, Corpul Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România, s-a străduit şi a reuşit să acumuleze informaţia necesară elaborării unei doctrine profesionale proprii, care a făcut-o aptă să se integreze în structurile profesionale europene şi internaţionale.

Pe termen scurt, obiectivul principal l-a constituit adaptarea vechiului sistem de contabilitate la noile realităţi economice şi sociale din România, ceea ce a impus:

- elaborarea Legii contabilităţii, care să asigure cadrul legal privind organizarea şi conducerea contabilităţii, întocmirea şi depunerea bilanţurilor contabile la organele în drept de către toate unităţile patrimoniale;

- actualizarea planului de conturi general şi a instrucţiunilor de aplicare a acestuia, în vederea reflectării elementelor patrimoniale apecifice economiei de piaţă;

- alinierea sistemului de raportare prin bilanţul contabil la noile cerinţe.

Pe termen lung, obiectivele au vizat ca, pe baza studiului legislaţiei româneşti în domeniu, înainte de 11 iunie 1948, a legislaţiei altor ţări, precum şi a directivelor europene şi a standardelor internaţionale de contabilitate, să se realizeze un sistem de contabilitate performant.

Reforma sistemului românesc de contabilitate a avut trei perioade:

- prima etapă a reformei între anii 1990 – 1991;

- cea de-a doua etapă este cuprinsă în intervalul anilor 1992 – 1993;

- cea de-a treia etapă este cuprinsă după anul 1994 până în prezent.

Prima etapă a reformei contabile în România (1990-1991) a avut două coordonate:

- adaptarea vechiului sistem de contabilitate pentru a răspunde cerinţelor imediate decurgând din adoptarea primelor legi specifice economiei de piaţă (Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, care prevedea transformarea întreprinderilor de stat în regii autonome şi societăţi comerciale, precum şi o serie de modalităţi de cesiune sau de locaţie a activelor existente în proprietatea statului, Legea nr. 31/1990 privind societăşile comerciale, Decretul-lege nr. 54/1990 privind libera iniţiativă, Legea nr. 58/1991 privind privatizarea societăţilor comerciale, prin care au fost înfiinţate cele cinci fonduri ale proprietăţii de stat şi cele cinci fonduri ale proprietăţii private şi au fost emise certificate de proprietate care ulterioe au fost transformate în acţiuni la societăţile comerciale etc);

- elaborarea cadrului legislativ de bază privind organizarea şi conducerea contabilităţii noilor unităţi patrimoniale (societăţi comerciale, regii autonome, persoane fizice şi asociaţii familiare care îşi desfăşoară activitatea ca şi comercianşi etc.), stabilirea răspunderilor legale în condiţiile autonomiei create.

Adoptarea unui sistem de contabilitate de insăiraţie continental-franceză, cu mici excepţii, nu a ridicat proteste vehemente, astfel că nu se poate vorbi de o „intruziune culturală” în domeniul contabilităţii.

În baza studiului prevederilor Directivei a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi a schimburilor de experienţă în domeniul contabilităţii în ţări ca Franţa, Germania, Marea Britanie, responsabilii normalizării contabile româneşti (Ministrul Economiei şi Finanţelor prin structurile sale) au luat o decizie, spunem noi, în primul rând bazată pe criterii politice, deci subiective. De asemenea, trebuie remarcat faptul că în România mai existau precedente relative la adaptarea şi construcţia unor reglementări urmând acelaşi sistem: în realizarea Codului comercial, legiuitorul s-a inspirat, în principal, din Codul comercial italian din 31 octombrie 1883, iar la realizarea Codului civil s-a tradus în cea mai mare parte Codul lui Napoleon I, dar s-au mai avut în vedere şi Codul civil italian al ministrului Pisanelli şi legea belgiană în acelaşi domeniu.

Alegerea modelului francez de contabilitate poate găsi, aşa cum am arătat, motivaţii dintre cele mai diferite, însă se pot distinge trei mai importante:

- a existat o combinaţie între predispoziţie şi interesele strategice din partea autorităţilor române care au luat această decizie;

- argumentaţiile consilierilor puterii politice;