Evaluarea Activelor Imobilizate Amortizabile

Contabilitatea este guvernată printre altele de postulatul conform căruia “nimic din ceea ce reflectă <ştiinţa conturilor> nu a scăpat operaţiunii de evaluare, de exprimare în etalon monetar”.

În teoria şi practica de contabilitate s-au conturat trei criterii cu privire la evaluarea fluxurilor şi a stocurilor de patrimoniu :

o valoarea de utilitate sau valoarea reală ;

o valoarea de piaţă ca referinţă de preţ ;şi

o timpul.

Primul criteriu, valoarea de utilitate, consideră că valoarea trebuie să reprezinte “costul" sau "sacrificiul" consimţit la un moment dat pentru a aduce bunul respectiv în patrimoniu ; efectul pe care l-ar produce asupra patrimoniului întreprinderii eventuala utilizare a bunului ; sau efectul înregistrat asupra patrimoniului ce urmare a vânzării bunului pe piaţă .

Valoarea de utilitate poate fi privită şi din prisma « pierderii » sau « sacrificiului » pe care l-ar suporta o întreprindere dacă ar fi lipsită de bunul respectiv.

Într-o altă accepţiune, valoarea de utilitate poate fi înţeleasă drept suma de bani pe care un potenţial cumpărător acceptă să o plătească pentru cumpărarea unui bun, în starea în care acesta se află la momentul tranzacţiei. Ea este o valoare reală, întrucât este recunoscută de părţi în cadrul contractului comercial.

Potrivit legislaţiei româneşti, armonizată cu Standardele Internaţionale de Contabilitate, valoarea justă reprezintă « suma la care poate fi tranzacţionat un activ sau decontată o datoria, de bunăvoie, între părţi aflate în cunoştinţă de cauză, în cadrul unei tranzacţii în care preţul este determinat obiectiv ».

Valoarea de piaţă, folosită în cadrul tranzacţiilor directe, reprezintă preţul care poate fi obţinut/plătit pe o piaţă activă, caracterizată prin :

o activele de pe piaţă sunt relativ omogene ;

o există cantităţi suficiente de asemenea active tranzacţionate, în aşa fel încât, oricând pot fi găsiţi potenţiali cumpărători şi vânzători ;

o preţurile sunt disponibile pentru a fi cunoscute de public.

Proces complex de determinare a valorii reale a unei substanţe patrimoniale, evaluarea se raportează întotdeauna la un anumit moment al exerciţiului financiar. Altminteri, nimic şi nimeni nu poate exista în afara timpului. Orice evaluare contabilă este ancorată în timp prin intermediul principiului continuităţii.

Ea are ca punct de plecare timpul trecut (costul istoric sau valoarea de intrare), este reapelată prin reevaluare la timpul prezent, asigurându-se astfel un termen de referinţă pentru viitor. Orice evaluare prezentă glisează mereu între o valoare trecută (cost istoric) şi o valoare probabilă sau estimată, pe care întreprinderea o aşteaptă să o realizeze la timpul viitor.

Corespunzător celor patru momente în care se realizează evaluarea elementelor patrimoniale respectiv de la data intrării în patrimoniu, la inventar, la încheierea exerciţiului şi la ieşirea din patrimoniu se disting:

o valoarea de intrare în patrimoniu;

o valoarea de inventar;

o valoarea de închidere a exerciţiului (valoarea bilanţieră);

o valoarea la ieşirea din patrimoniu a imobilizărilor

Evaluarea activelor imobilizate la intrarea în patrimoniu

La data intrării în întreprindere, imobilizările corporale trebuie să fie evaluate la cost de achiziţie sau cost de producţie, după caz.

Costul unei imobilizări achiziţionate este format din preţul său de cumpărare, la care se adaugă taxele vamale, taxele nerecuperabile şi toate cheltuielile directe atribuibile, angajate pentru a aduce activul în starea de utilizare prevăzută. În cadrul preţului de cumpărare se va ţine cont de toate rabaturile şi remizele .

Cheltuielile directe atribuibile se referă la : cheltuielile de pregătire a zonei ; cheltuielile de transport şi manipulare iniţiale ; cheltuielile de instalare ; onorariile cuvenite arhitecţilor, inginerilor şi costul estimat de lichidare (scoatere din funcţiune), de transport a zonei, în măsura în care acestea sunt contabilizate ca provizion.

Cheltuielile administrative şi alte cheltuieli generale nu intră în structura costului activului, exceptând situaţia în care astfel de cheltuieli pot să fie directe legate de achiziţia sau punerea în stare de utilizare a bunului.Acelaşi tratament este suportat şi de cheltuielile de demarare şi cele preliminare exploatării.

Atunci când plata contravalorii unei imobilizări se face ulterior achiziţionării, dincolo de condiţiile obişnuite, bunul este contabilizat la preţul său dat de plata imediată, iar diferenţa este considerată o cheltuială a perioadei de credit (cheltuială financiară).