Falimentul

1. Reglementărie legale privind procedura de faliment a unei entităţi

Legislaţia românească privind falimentul a cunoscut mai multe modificări de substanţă în perioada de după 1989. În prezent, cadrul legal este dat de Legea 277/2009 care a modificat legea falimentului intitulată Legea 85/2006 privind procedura insolvenţei Legea nr. 277/2009, privind aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 173/2008 modifică si completează Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei şi lit. c) a art. 6 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru. Legea privind procedura insolvenţei nr. 85/2006 reuneşte prevederile legale în materie într-un cadru unitar. Anterior acestei legi, procedura falimentului a fost reglementată de Legea nr. 64/1995 cu numeroase modificari şi completări, din care cele mai importante sunt Legea 99/1999, Legea 82/2003 de aprobare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 38/2002 şi Legea nr. 149/2004. Conform art. 149 din Legea nr. 85/2006, astfel cum aceasta a fost modificată prin Ordonanta de Urgentă a Guvernului nr. 173/2008, dispozitiile Legii insolvenţei se completează, în măsura compatibilităţii lor, cu cele ale:

- Codului de procedură civilă,

- Codului civil,

- Codului comercial român,

- Regulamentului (CE) nr. 1.346/2000 referitor la procedurile de insolvenţă, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 160 din 30 iunie 2000.

Prin urmare, dacă dorim să privim în dinamică evoluţia legislaţiei privind insolvenţa şi falimentul în România, poate fi util să folosim trei repere legislative:

- cadrul legal de până în anul 2002, dat de vechiul text al Legii 64/1995, consolidat şi republicat în 1999 după adoptarea Legii 99/1999;

- cadrul legal din perioada 2002 - 2004, ce conţine modificările aduse în 2002/2003 de OG 38/2002 (adoptată prin Legea 82/2003);

- cadrul legal actual, definit prin modificările aduse de Legea 277/2009.

Modificarile cele mai importante constau în :

- mărirea pragului debitului pentru care un creditor poate cere falimentul de la 10.000 RON la 30.000 RON.

- firmele de leasing nu vor mai putea lua utilajele societăţilor intrate în faliment,

- băncile nu vor mai putea taia liniile de credit,

- debitorii vor putea obţine insolvenţa în doar cinci zile, nu în câteva luni ca până acum, reducându-şi substanţial cheltuielile ;

- clauzele de încetare a contractului în cazul deschiderii procedurii devin nule prin efectul legii; însă în acest caz opinez că dacă contractul nu conţine prevederea referitoare la autonomia clauzelor se poate cere anularea contractului şi repunerea în situaţia anterioară – deoarece nulitatea unei clauze poate afecta întreg contractul;

- în anumite condiţii, antecontractele de vânzare cumpărate cu dată certă anterioară deschiderii procedurii nu vor mai putea fi anulate pe motiv de fraudare a creditorilor, în cazul în care promitentul vânzător intră în procedura insolvenţei.

Metodologia de analiză a legislaţiei privind falimentul nu este una unitară, în schimb există între specialiştii în dreptul insolvenţei anumite arii comune de cercetare, care au generat anumite repere importante de investigare a eficienţei unui anumit cadru legal. În cele ce urmează, ne vom referi, într-o ordine mai mult sau mai puţin aleatorie, la reperele cheie ale unei legislaţii privind falimentul, însă prin interpretare directă a legislaţiei din România.

Prima întrebare care trebuie pusă atunci când analizăm legislaţia privind falimentul în România, este fără îndoială legată de identificarea scopului acestei legislaţii din punct de vedere al politicilor publice. Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD 2003) identifică trei scopuri posibile ale legislaţiei referitoare la faliment:

1. Politica noului start – care permite unui întreprinzător falimentar, dar onest, redemararea afacerii sale, scutit fiind de datoriile şi obligaţiile pe care le-a acumulat ca urmare a ghinionului avut în afacerile de până atunci;

2. Politica echităţii – care promovează distribuirea echitabilă a averii debitorului falimentar între creditorii de acelaşi rang;

3. Politica de salvare – care dispune restructurarea şi reabilitarea unei întreprinderi pentru a păstra locurile de muncă, a plăti creditorii, a aduce profit şi a crea valoare;

Deşi legislaţia română asigură de jure cadrul pentru îndeplinirea tuturor acestor trei scopuri de politică economică, totuşi experienţa de până acum arată că practica falimentului în România a fost concentrată mai degrabă pe politica de salvare, mai ales în ceea ce priveşte soarta întreprinderilor de stat intrate în insolvenţă.

O a doua problemă se referă la detaliile procedurale ce sunt parte a cadrului legal. În acest sens este necesară dezbaterea procedurii de iniţiere/deschidere a falimentului. Procedura de reorganizare/faliment în România, în momentul de faţă, poate începe fie prin cererea adresată chiar de către comerciantul aflat în insolvenţă, fie de către creditori.

Este important de menţionat că în legislaţia românească nu există prevederi legale care să declanşeze automat falimentul, cum există sau au existat în alte ţări europene. În România procedura începe doar pe baza unei cereri introduse la tribunal de către debitor sau de către creditori.

O a treia problemă importantă în analiza cadrului legal referitor la insolvenţă şi faliment este alegerea între procesul de lichidare şi cel de reorganizare judiciară. Aşa cum am anticipat mai devreme, această alegere poate avea ca fundament priorităţi de politică economică diferite. În cele din urmă, important este de a asigura un echilibru între protecţia intereselor creditorilor şi încurajarea reorganizării care este benefică mai ales pentru angajaţi.