Imobilizări

1 GENERALITĂŢI

Fundamentări teoretice privind conceptul de imobilizări

Deşi principiul de înregistrare contabilă a imobilizărilor este simplu, totuşi în practică apar unele dificultăţi ca urmare a frontierelor existente între (1) cheltuielile perioadei şi recunoaşterea unui activ imobilizat; (2) activele circulante şi activele imobilizate.

(1) Diferenţele majore dintre cheltuielile perioadei şi activele imobilizate constau în faptul că înscrierea în cheltuieli diminuează rezultatul exerciţiului, deoarece bunul economic s-a consumat, în timp ce, recunoaşterea unei imobilizări antrenează creşterea activelor şi o diminuare eşalonată a rezultatelor exerciţiilor, prin intermediul amortizării.

În sprijinul accentuării diferenţelor dintre cheltuieli şi active este necesar să cităm dispoziţia conform căreia “un activ reprezintă o resursă controlată de către entitate ca rezultat al unor evenimente trecute, de la care se aşteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru entitate şi al cărui cost poate fi evaluat în mod credibil ”.

Prin urmare, condiţiile–pereche privind recunoaşterea unui activ sunt: a. capacitatea activului de a genera beneficii economice viitoare pentru entitate b. costul activului să poată fi evaluat credibil.

Autorii lucrărilor de specialitate ne-au atras atenţia asupra importanţei alegerii între capitalizarea sau imputarea în cheltuieli a unei plăţi legate de achiziţia sau producţia imobilizărilor, subliniind că în cele mai multe cazuri imobilizările deţin partea principală din totalul patrimoniului întreprinderii.

Este evidentă semnificaţia acestor semnale, având în vedere că o eroare situată la nivelul câtorva mii de lei sau poate puţin mai mult nu ne implică în egală măsură cum s-ar întâmpla dacă o plată de câteva zeci de mii ar fi încadrată greşit. Bineînţeles, nu trebuie să judecăm doar prin prisma cuantumului plătit din conturile de disponibilităţi băneşti, pentru că nu numai acesta contribuie la alegerea metodei adecvate de capitalizare sau imputare în cheltuieli.

(2) În ceea ce priveşte delimitarea frontierei dintre active imobilizate şi active circulante, răspunsul îl regăsim în dispoziţiile O.M.F.P. 1752/2005, pct. 27-28, conform cărora prezentarea activelor ca active imobilizate sau ca active circulante depinde de scopul căruia îi sunt destinate. Activele imobilizate cuprind acele active destinate utilizării pe o bază continuă, în scopul desfăşurării activităţilor entităţii.

Astfel, putem concluziona că destinaţia utilizării, în scopul desfăşurării activităţii entităţii, reprezintă un criteriu de departajare a activelor imobilizate de restul activelor.

Edificator este şi conţinutul pct. 64 din O.M.F.P. 1752/2005, în spiritul căruia activele imobilizate sunt active generatoare de beneficii şi deţinute pe o perioadă mai mare de un an.

Beneficiile economice viitoare sunt reprezentate de capacitatea activului de a contribui, direct sau indirect, la fluxul de trezorerie sau de echivalente de trezorerie către entitate. Potenţialul poate fi unul productiv, fiind parte a activităţilor de exploatare ale entităţii.

Standardele Internaţionale de Contabilitate prevăd criteriul de recunoaştere a unei imobilizări “când se aşteaptă să se obţină beneficii economice în decursul mai multor perioade contabile şi când asocierea acestora cu veniturile poate fi determinată doar vag sau indirect…”.

Doctrina de specialitate defineşte imobilizările din punct de vedere patrimonial. Din acest unghi, imobilizările sunt reprezentate de bunuri sau valori destinate să deservească o perioadă îndelungată activitatea unei întreprinderi, fiind caracterizate prin: a) durata de utilizare mai mare de un an; b) nu se consumă şi nu se înlocuiesc la prima utilizare; c) nu îşi schimbă forma pe parcursul utilizării; d) nu sunt destinate comercializării.

2. REGULI PRIVIND EVALUAREA IMOBILIZĂRILOR

- Potrivit regulilor generale de evaluare, prevăzute de O.M.F.P. 1752/2005, paragraful 7.1, imobilizările sunt evaluate şi înregistrate utilizând valorile adecvate momentului în care are loc evaluarea.

1. La data intrării în entitate, imobilizările se evaluează şi se înregistrează în contabilitate la valoarea de intrare, care se stabileşte astfel:

a) la cost de achiziţie - pentru cele procurate cu titlu oneros;

b) la cost de producţie - pentru cele produse în entitate;

c) la valoarea de aport, stabilită în urma evaluării - pentru imobilizările reprezentând aport la capitalul social;

d) la valoarea justă - pentru bunurile obţinute cu titlu gratuit.

Notă: Prin valoare justă se înţelege suma pentru care activul ar putea fi schimbat de bunăvoie între părţi aflate în cunoştinţă de cauză în cadrul unei tranzacţii cu preţul determinat obiectiv.

2. La data inventarierii, imobilizările se evaluează la valoarea actuală a fiecărui element, denumită valoare de inventar, stabilită în funcţie de utilitatea bunului, starea acestuia şi preţul pieţei. La stabilirea valorii de inventar a bunurilor se va aplica principiul prudenţei, potrivit căruia se va ţine seama de toate ajustările de valoare datorate deprecierilor .

3. La încheierea exerciţiului financiar diferenţele constatate în minus între valoarea de inventar şi valoarea contabilă netă a elementelor de activ se înregistrează în contabilitate pe seama unei amortizări suplimentare, în cazul activelor amortizabile pentru care deprecierea este ireversibilă sau se efectuează o ajustare pentru depreciere sau pierdere de valoare, atunci când deprecierea este reversibilă. Schematic, soluţionarea contabilă a constatării celor două tipuri de deprecieri se prezintă în continuare: