Istoricul contabilității în România - organizarea contabilității în România - locul contabilității în cadrul sistemului informațional economic

CAPITOLUL I

ISTORICUL CONTABILITĂŢII ÎN ROMÂNIA

Arta contabilizării pe principii ştiinţifice era deja cunoscută în Italia înainte de 1495 când Luca Pacioli (1445 - 1517), cunoscut şi ca Părintele Luca dal Borgo, a publicat la Veneţia tratatul său de contabilitate.

În ţara noastră prima lucrare de contabilitate în limba româna în care este prezentată succint partida dubla este o traducere elaborata de Emanoil Ioan Nechifor în apare la 1837 sub numele de “Pravila comerciala”.

În 1844 profesorul Jarcu publică o alta lucrare intitulată “Doppia scriptura sau ţinerea catastiselor”.

Întemeietor al contabilităţii în România este considerat însă Theodor Ştefanescu, care în anul 1881 a pus bazele contabilităţii în partidă dublă, publicând primul curs de contabilitate. Theodor Ştefanescu, ca profesor de contabilitate şi ca director al Băncii Naţionale a României, a fost cel care a reuşit să introducă contabilitatea în partidă dublă la toate bancile, societăţile comerciale şi la un foarte mare numar de comercianţi.

Mai târziu, profesorul Constantin Petrescu de la Şcoala Comeciala din Iasi publică un important curs de contabilitate şi administraţie.O contribuţie deosebita la progresul contabilităţii în România s-a datorat şi Revistei Centrale de Comerţ şi Contabilitate, instrument al absolvenţilor scolilor superioare de comerţ şi apoi al Corpului Contabililor.

La începutul secolului XX au apărut preocupări pe probleme de tehnică contabilă, dublate de cele care vizau normalizarea contabilităţii. În ceea ce priveşte obiectul de studiu al contabilităţii, remarcăm două viziuni: o abordare a contabilităţii dintr-o perspectivă juridică (patrimonialista) susţinuta în România de profesorii Spiridon Iacobescu şi Alexandru Sorescu şi viziunea economica asupra contabilităţii, popularizatorul acesteia în mediul contabil românesc fiind profesorul Ion Evian.

1.1. Abordarea patrimonială (juridică)

La începutul secolului al XX-lea profesorii Spiridon Iacobescu şi Alexandru Sorescu au prezentat „teoria economico-juridica a contabilităţii” susţinând ca obiectul de studiu al contabilităţii îl reprezinta patrimoniul. Aceasta teorie are de fapt la baza asocierea a doua perspective (economica si juridica).

Potrivit acestei concepţii patrimoniul reprezintă „un complex de drepturi şi obligatii cu respectivele lor obiecte de drepturi şi obligaţii”, viziune ce a fost schematizata astfel:

Prin „obiecte de drepturi şi obligaţii” iniţiatorii acestei teorii întelegeau bunurile economice, adica averea, substanţa materială a patrimoniului.

Relaţiile de drepturi – se refera la situatia în care titularul de patrimoniu (proprietarul) îsi procura o parte din bunurile economice din resurse proprii (bunurile îi apartin de drept) – patrimoniu propriu.

Relaţiile de obligaţii – sunt generate de situatia în care titularul de patrimoniu îsi procură o parte din avere utilizând surse de finanţare aparţinând altor personae fizice sau juridice – patrimoniu strain.

Bunurile economice procurate prin utilizarea unei astfel de modalităţi de finanţare nu îi aparţin de drept; echivalentul valoric al acestora trebuind restituit terţilor de la care au fost procurate bunurile economice. Echilibrul general al patrimoniului este asigurat de relaţia:

Bunuri economice = Drepturi + Obligaţii

În plan contabil, bunurile economice reprezentau activul patrimonial, iar drepturile şi obligaţiile pasivul. Pornind de la acest fapt, ecuatia generala a contabilitatii era urmatoarea: