Perspectivele României Racordate la Politica Regionala a Uniunii Europene

Introducere

Principiile unei politici de dezvoltare regională au fost avute în vedere la nivel European încă din 1957, odată cu semnarea Tratatului de la Roma, când cele 6 ţări semnatare (Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda) au căzut de acord asupra nevoii reducerii diferenţelor existente între diferitele regiuni şi sprijinirii celor mai puţin favorizate, în scopul realizării unei economii comunitare solide şi unitare.

Această nevoie a fost concretizată în 1958, prin înfiinţarea Fondului Social European (FSE) ca principal instrument al politicii sociale comunitare, fiind centrat pe îmbunătăţirea modului în care funcţionează piaţa muncii în diferite ţări şi pe re-integrarea şomerilor pe piaţa muncii.

În 1962 a fost înfiinţat Fondul European pentru Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA), în scopul finanţării politicii agricole comune şi pentru sprijinirea dezvoltării regiunilor rurale şi îmbunătăţirea structurilor agricole.

Anul 1975 aduce crearea unui al treilea fond – Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR), cu scopul de a redistribui o parte a contribuţiilor bugetare ale Statelor Membre către regiunile cele mai sărace ale comunităţii, în vederea sprijinirii dezvoltării lor economice. Astfel, FEDR redistribuie bugetul comunitar în investiţii productive (pentru crearea şi menţinerea unor locuri de muncă durabile) şi în investiţii în infrastructură.

Un moment important în dezvoltarea politicii regionale este reprezentat de adoptarea Actului Unic European, în 1986, prin care se introduce conceptul de coeziune economică – adică a eliminării diferenţelor economice existente la nivelul diferitelor regiuni - şi se crează premisele unei politici de coeziune economică şi socială ca politică de sine stătătoare şi avînd drept scop facilitarea aderării la piaţa unică europeană a ţărilor din sudul Europei.

În februarie 1988, Consiliul European de la Bruxelles extinde operaţiunea fondurilor de solidaritate, reprezentate de fondurile menţionate anterior şi numite acum Fonduri structurale – mai precis creşte considerabil alocaţiile acestora din bugetul comunitar. Astfel, este recunoscută şi declarată oficial importanţa acestor instrumente pentru reducerea disparităţilor regionale la nivel comunitar.

Un element de noutate în cristalizarea politicii regionale îl reprezintă crearea programului Phare, în 1989, în scopul sprijinirii Poloniei şi Ungariei (abia ieşite din spaţiul blocului comunist) în efortul de reconstrucţie a economiilor lor naţionale şi revizuirea acestuia, în anul 2000, în scopul susţinerii dezvoltării regionale în ţările candidate.

Odată cu ratificarea Tratatului Uniunii Europene în 1993, problema coeziunii economice şi sociale apare din nou în agenda comunitară şi devine unul dintre principalele obiective ale Uniunii, alături de uniunea economică şi monetară şi de piaţa unică europeană. De asemenea, duce şi la crearea unui nou fond – Fondul de coeziune, ce are drept scop sprijinirea proiectelor din domeniului protecţiei mediului şi infrastructurii de transport în Statele Membre mai puţin dezvoltate (Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda).

În anul 1994 este înfiinţat un nou fond structural, al patrulea - Instrumentul Financiar de Orientare în domeniul Pescuitului (IFOP), creat prin gruparea tuturor instrumentelor comunitare privind pescuitul existente la acel moment. IFOP a fost creat în perspectiva extinderii UE către nord, odată cu aderarea Finlandei şi Suediei în 1995. În acelaşi an devine activ şi Comitetul Regiunilor - organ consultativ înfiinţat prin Tratatul de la Maastricht, cu rolul de a emite opinii în procesul de decizie şi de a sprijini Comisia Europeană în activităţile sale din sectorul dezvoltării regionale.

Tratatul de la Amsterdam (1997) confirmă importanţa politicii de coeziune economică şi socială şi a reducerii diferenţelor dintre standardele de viaţă ale populaţiei din diferite regiuni europene, accentuând nevoia unei acţiuni coroborate de reducere a şomajului.

În aceeaşi direcţie se desfăşoară şi procesul de reformă a fondurilor structurale, început în 1999 în urma summit-ului de la Berlin, prin care sunt stabilite noile reguli de funcţionare a acestora.

Reforma are drept scop creşterea concentrării asistenţei comunitare prin aceste fonduri, odată cu simplificarea şi descentralizarea managementului lor. Un element de noutate adus de reformă îl reprezintă complementarea programului Phare cu alte două instrumente de pre-aderare – ISPA (Instrumentul Structural pentru Pre-aderare) şi SAPARD (Programul Special pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală), ce promovează dezvoltarea economică şi socială a ţărilor candidate din Europa Centrală şi de Est.

Un nou (şi ultim) instrument de solidaritate a fost creat în 2002, în urma inundaţiilor majore suferite de ţările Europei Centrale, cu scopul de a interveni în cazul dezastrelor naturale majore şi cu repercusiuni puternice asupra condiţiilor de viaţă în regiunile afectate, asupra mediului sau economiei acestora.