Uniunea Europeană

Uniunea Europeană este o organizaţie care include 27 de state de pe continentul european: Austria, Belgia, Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda, Polonia, Portugalia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia şi Ungaria,România şi Bulgaria formând un spaţiu cu peste 450 de milioane de locuitori.

Crearea Uniunii Europene

În urma celui de-al doilea război mondial, Europa suferise mari pierderi umane şi materiale. Se confrunta cu o criză politică, morală şi intelectuală, îşi pierduse prestigiul în lume, mai ales în raport cu S.U.A., care se afla într-o perioadă de prosperitate economică. .

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Europa ajunsese divizată, în ciuda atâtor elemente comune la care europenii ţineau; divergenţele între statele europene au contrubuit la alunecarea Europei în Războiul rece iar ca urmare a războiului, mari puteri europene au ajuns pe loc secundar. Astfel se explică faptul că, pe de o parte, tendinţele spre unitatea europeană sunt impulsionate, în primul rând, din interiorul acestor state. Pe de altă parte, aceste impulsuri vin din profilierea comunismului dinspre Răsărit şi din ameninţarea americană.

Creată în scopul de a garanta o pace durabilă, construcţia europeană s-a concretizat după cel de al Doilea Război Mondial.

Pana in anul 1950 s-a realizat refacerea economică postbelică. Planul Marshall, dublat de o puternica voinţă de reconstrucţie, opţiunea pentru economia de piaţă, într-o anumită măsură rolul statului în economie, dar şi împuternicirile unei noi integrări europene au făcut ca în anii 1950-1960 să crească ritmurile de dezvoltare. S-au realizat progrese în automatică, cibernetică, în cercetarea ştiinţifică şi alte ramuri moderne, în timp ce vechile industii erau în recul, iar populaţia satelor cunoştea un adevărat exod spre marile aglomerări urbane, devenite oraşe în mişcare.

In 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, inspirat de Jean Monnet, propune planul ce va sta la baza Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului sau CECO ("Declaratia Schuman") iar pe 1 aprilie 1951, este semnat “Tratatul de la Paris “ pentru constituirea CECO, de către Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda, prin care se urmărea punerea în comun a resurselor de cărbune şi de oţel ale Franţei şi Germaniei în cadrul unei organizaţii deschise către celelalte ţări europene. .

La apel au răspuns încă patru state, Tratatul de instituire a Comunităţii Economice a Cărbunelui şi a Oţelului (CECO) fiind semnat la Paris, la 18 aprilie 1951, de către Franţa, Germania, Belgia, Italia, Luxemburg şi Olanda. Tratatul CECO a intrat în vigoare la 23 iulie 1952 (notă: Tratatul CECO a expirat în 2002). La 25 martie 1957, cele şase state membre ale CECO semnează, la Roma, Tratatele de instituire a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euratom), denumite generic “Tratatele de la Roma”. .

La cele trei Comunităţi au aderat în anii următori nouă state: Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie în 1973, Grecia în 1981, Spania şi Portugalia în 1986, Austria, Finlanda şi Suedia în 1995. La 1 mai 2004, zece state au aderat la Uniunea Europeană: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Ungaria.

La sfârşitul anilor ’80, schimbările politice au făcut ca şi în Comunitatea Europeană să crescă cooperarea şi integrarea. Odată cu prăbuşirea comunismului în Europa de Est, statele ex-comuniste au cerut Comunităţii Europene sprijin politic şi economic. CE a hotărât sa ajute multe din aceste ţări dar să nu le primeasca imediat ca membre. O excepţie a constituit-o Germania de Est care a fost integratăa automat o dată cu reunificarea Germaniei.