Extras din referat

În această lucrare ne-am propus a prezenta foarte pe scurt cartea cercetătoarei clujene Greta-Monica Miron intitulată Biserica Greco-Catolică din comitatul Cluj din secolul XVIII-lea. Această carte apare sub egida Institutului de Studii Centrale Europene din cadrul Univ. „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca, iar autoarea a fost ajutată în osteneala dumneaei de referenţii ştiinţifici prof. univ. dr. Doru Radosav şi conf. univ. dr. Ovidiu Ghitta.

De la început cititorul este impresionant de numărul foarte mare al izvoarelor documentării, precum şi de numărul lucrărilor speciale ce alcătuiesc bibliografia acestei cărţi. Deşi din titlul lucrării aflăm că avem de-a face cu frământările confesionale ale românilor din comitatul Clujului în sec. XVIII lea, constatăm că începuturile frământărilor prezentate în carte au avut loc de la sfârşitul sec. XVII „odată cu avansul spre răsărit” al Imperiului habsburgic, care înlăturând dominaţia turcească în anul 1688, a încercat să impună ideea de unire cu Biserica Romei a Bisericii din Transilvania.

Începuturile lucrării de determinare a românilor să treacă la Biserica Unită a fost făcut de către noii stăpânitori prin „acordarea de privilegii, drepturi şi imunităţi egale cu ale clerului romano-catolic” , dorindu-se sensibilizarea materială a clerului românesc din Transilvania. Mulţi dintre reprezentanţii clerului, în frunte cu episcopul Atanasie Anghel Ioan, au declarat în scris ca sunt de acord să se unească cu Biserica Romei, unii din convingere, alţii pentru privilegii, alţii din supunere faţă de Vlădica sau doar din teamă.

Pentru ca cititorul să aibă o privire mai de ansamblu, cercetătoarea mai sus amintită dedică un întreg capitol înzestrării parohiilor din comitatul Cluj, arătând că toate bisericile din parohiile amintite în carte au fost construite de binefăcători locali, oameni cu frica lui Dumnezeu, dar şi cu dare de mână. Aceştia au lăsat moştenire urmaşilor lor, parohiilor din care făceau parte, datoria de a se îngriji de acestea, adică „au preluat grija strămoşilor pentru biserici” . Se evidenţiază exemplul dat de protopopi şi preoţi din diferite sate care au construit sau au renovat din banii proprii multe biserici „împreună cu sătenii” .

Pentru bunăstarea parohiilor, prin diferite acte normative, decrete, scrisori imperiale, acestea au primit dreptul de a fi dotate cu eclejii (pământuri şi fâneţe), dar aproape de jumătatea secolului al XVIII-lea, din numeroasele cereri şi memorii adresate de episcopi Curţii Vieneze, se sugerează faptul că „între speranţe şi împliniri exista o distanţă apreciabilă” . Cititorul observă cu uşurinţă că în cele mai multe parohii averea cu care erau dotate bisericile, folosită de preoţi şi personal auxiliar, s-a restrâns mereu, fiind ocupată de stăpânii satelor, baroni locali şi conţi unguri, astfel în decurs de câţiva ani din anul 1762 parohia din Milaş avea pământ arabil de 40 câble, în anul 1765 ajunsese la 60 de câble, iar în 1767 mai rămăsese doar cu terenuri de 15 câble, în alte locuri generozitatea stăpânilor de pământuri era mai mare, biserica fiind la mâna acestora.