Expansiunea Artei Bizantine

Comorile artei bizantine se extind în tot Imperiul, extindere ce se face pe două căi: a) pe calea importului, nu a operelor, ci a artiştilor (arhitecţi, pictori, copişti) care sunt angajaţi în urma unor comenzi provenite mai ales de la curţile imperiale; b) pe calea influenţelor ce se înt’lnesc sub forma copierii unor modele, modele ce nu vor fi copiate întocmai, ci vor suferi unele modificări sub forma adaptărilor la condiţiile şi specificul zonei care s-a inspirat.

a) În primul caz al importurilor, trebuie să reţinem că Imperiul Bizantin a moştenit teritoriile vaste ale Imperiului Roman, de aceea Occidentul, înţeles ca parte a Nordului, Italia, dar şi Africa au avut meşteri trimişi direct de la Constantinopol sau veniţi direct din părţile Orientului, Egipt, Siria, Persia, cu experienţe deosebite ca cele ale Şcolii din Alexandria. Ravenna ca şi Galia, în epoca merovingiană, a suferit o influenţă de necontestat a artei orientale prin negustorii sirieni care aduceau obiecte de artă produse în Orient, cu precădere mătăsuri, obiecte din fildeş, catarame, argintărie din Antiohia. Chiar şi arhitectura şi pictura sec. al V-lea o găsim transplantată din Orient în regiunile ocupate de vizigoţi, dovada constituind-o unele Biserici, ca cea din Toulouse dedicată Sfintei Fecioare Maria, numită Sancta Maria Deaurata, La Daurade, „Aurita”. Această biserică s-a menţinut până în sec. al XVIII-lea, putând fi admirate mozaicurile cu fond de aur şi argint în care era reprezentată viaţa lui Iisus, inspirată din texte apocrife, alături de fresce capadociene, executate spre sfârşitul sec. al VII-lea, în timpul persecuţiei iconoclaste, mulţi arhitecţi, pictori de icoane mai ales din rândul monahilor s-au refugiat la Roma, unde au format principalul centru de rezistenţă. Se aminteşte basilica Santa Maria-Antica din Forum, construită sub Papa Ioan al VII-lea, anii 705-707, împodobită cu fresce iconografice între anii 741 şi 792, în care predomină inscripţiile în greacă. Aici, sunt înfăţişaţi martiri romani şi papi care au avut aceeaşi soartă, alături de sfinţii din Orient şi de preoţii sau monahii greci. Demn de reţinut în cadrul Bisericii Una, când nu era nici o discriminare, că pe unul din zidurile dinspre nord, Hristos binecuvântează, în stilul grecesc şi tronează între două grupuri de sfinţi, unul grec, celălalt roman. Tot în Italia, trebuie amintite lucrările meşterilor greci la mănăstirile Monte Cassino, Amalfi, în Italia meridională, la San Marco din Veneţia, ca şi în Sicilia chiar în timpul regilor normanzi de la sfârşitul sec. al X-lea până în sec. al XII-lea;

b) În cazul al doilea, al influenţelor asupra Occidentului, datele nu pot fi bine catalogate în spaţiu şi timp, datorită deosebirii foarte mari între gradul de cultură şi civilizaţie bizantină de la Constantinopol, în care se foloseau tehnici de lux, păstrate prin tradiţia elenă, şi nivelul elementar, cu tehnici rudimentare ale mesterilor din Occident.

Ţările Române, o sintagmă în care trebuie incluse nu numai cele două principate, Ţara Românească şi Moldova, ci şi Transilvania ortodoxă şi catolică, până la 1700 nefiind vorba de o a treia confesiune, cea greco-catolică. Teza potrivit căreia arta bizantină românească este ultima venită în ţările învecinate cu Bizanţul şi nu direct ci prin intermediul călugărilor sârbi, este depăşită şi inexactă, afirmaţiile fiind făcute în afara unei documentări serioase.

În Moldova, alături de bisericile mici de lemn şi cărămidă în stil bizantin, construcţii în cruce grecească se cunosc şi cele ce reproduc stilul şi arta gotică flamboaiantă.

Imperiul Bizantin – date generale

Jumătatea de est a Imperiului Roman s-a transformat într-un stat grec ortodox — Bizanţul; Constantinopolul, capitala Bizanţului, a fost timp de secole cel mai frumos oraş al Europei. Iniţial, Bizanţul a fost un oraş grec situat pe malul european al Bosforului, strâmtoare ce separa Asia Mică (astăzi Turcia) de Europa. Întelegând importanţa acestei aşezări înconjurate de apa din trei părţi, împăratul Constantin a repus bazele acestui oraş în 330 d.Hr. Numit Constantinopol, după numele împăratului, oraşul a devenit "noua Romă", de unde era guvernată jumătatea de est a Imperiului. Spre deosebire de vest, această regiune mai avea resurse şi bogăţii considerabile, inclusiv oraşe importante; toate acestea i-au dat posibilitatea să facă faţă cu succes perioadelor grele care au urmat, culminând în 476 cu căderea împăratului roman.