Exonerarea răspunderii contravenționale

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

Statutul juridic al organelor cu atribuţii poliţieneşti în stat, în special ale poliţiei, a fost şi este o problemă capitală de care depinde caracterul democratic sau totalitar al unui stat. Funcţionarea democratică a statului de drept nu poate fi concepută în afara unui cadru normativ care să coordoneze comportamentul indivizilor conform conduitei tip statornicite în societate.

Pornind de la premisa conform căreia fenomenul infracţional este anormal din punct de vedere moral şi totuşi normal din punct de vedere sociologic, trebuie să acceptăm ideea că acesta a existat şi va continua să existe, problema punându-se doar în legătură cu ponderea şi structura sa.

În orice societate şi în orice perioadă istorică impactul cel mai puternic asupra oricărui individ, fie că apare în postura de victimă sau doar ca spectator, îl reprezintă săvârşirea unei fapte ilicite, cu toate consecinţele ce decurg, mergând de la urmările socialmente periculoase ce se produc şi până la sancţiunile ce sunt aplicate de organele abilitate ale statului, în contextul realizării actului de justiţie.

Profundele schimbări democratice produse după decembrie 1989, la nivelul întregii societăţi, au deschis calea spre instaurarea unui stat de drept. Măsurile întreprinse de forţele publice poliţieneşti şi organelor din componenţa acestora, funcţiile specifice statului de drept au determinat iniţierea unui amplu proces de restructurare, democratizare şi profesionalizare a organelor respective.

Protecţia socială pe care trebuie să o asigure statul prin organele sale cu atribuţii poliţieneşti, mai ales în condiţiile existenţei reale a statului de drept este o problemă fundamentală ce trebuie soluţionată atât printr-un cadru legislativ corespunzător cât şi prin măsuri de organizare a activităţii la nivelul diverselor organe ce pun în aplicare dreptul de poliţie al statului.

Pentru organele cu atribuţii poliţieneşti în stat, un rol deosebit de important îl are Poliţia Română, ea fiind instituţia specializată a statului, care exercită atribuţii privind apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, a proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, respectarea ordinii şi liniştii publice, în condiţiile legii. Activitatea acestei instituţii constituie serviciu public specializat şi se realizează în interesul persoanei, al comunităţii, precum şi în sprijinul instituţiilor statului, exclusiv pe baza şi în executarea legii.

Demilitarizarea poliţiei, a însemnat un pas înainte în lupta contra infracţionalităţii, o activitate mai calificată şi mai responsabilă a poliţiştilor la toate nivelele. Trecerea poliţiştilor din structura militară în cea civilă nu înseamnă doar dispariţia gradelor militare, ci înseamnă o creştere a competenţei profesionale şi a responsabilităţii poliţiştilor faţă de lege şi comunitate.

Eliberată de presiuni şi influenţe politice poliţia se supune doar legii şi adevărului, poliţistul neavând alt judecător decât legea şi conştiinţa sa. Prin adoptarea Legii nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, s-au stabilit drepturile, îndatoririle şi restricţiile pe care le au poliţiştii în îndeplinirea atribuţiilor conferite de legea de organizare a poliţiei. Cele două acte normative adoptate înscriu o pagină nouă în istoria poliţiei române, ridicând această instituţie la starea juridică a unui serviciu public fundamental ce funcţionează pe baza unor principii de drept unanim recunoscute în toate statele.