Victimă și victimologie - relația victimă-agresor în cadrul violenței domestice

Ideile victimologice au luat naştere, incontestabil, cu veacuri în urmă. De la apariţia lor în istoria omenirii atît în normele de drept, cît şi în cele mai diverse izvoare scrise, cu caracter religios sau laic, ştiinţific sau literar-artistic, peste tot vom găsi mărturii concludente ale acestui fapt. În perioada prestatală victimei i se atribuia un rol important în stabilirea făptuitorului crimei. În acest scop, era "interogată" chiar şi victima moartă. În triburile sudaustraliene ruda celui omorât trebuia să doarmă prima noapte după omor cu capul pe cadavru pentru a afla în vis cine este vinovatul crimei. Obiceiul "interogării morţilor" persista şi la popoarele Noii Anglii (America), fiind organizat în baza unor reguli stricte de ritual.

Interesul faţă de victimă are o istorie îndelungată. Apariţia victimologiei ştiinţifice este legată însă de publicarea în anul 1941 a lucrării criminologului german Hans von Hentig „Observaţii asupra interacţiunii dintre infractor şi victimă”. În deceniile imediat următoare celui de-Al Doilea Război Mondial, câţiva tineri specialişti au început să fie interesaţi de comportamentul si caracteristicile comune victimelor: Benjamin Mendelsohn (1947, 1956), Fredrick Wertham (1949) şi Henri Ellenberger (1954). Din această perioadă, problema victimei a devenit, de fapt, una criminologică, adică orientată în domeniul cauzalităţii infracţiunii concrete şi criminalităţii în ansamblu. La dezvoltarea şi afirmarea victimologiei şi-au adus contribuţia ulterior Rudolf Gasser (1965), Ezzat Abdal Fattah (1967,1971), Marvin Wolfgang (1967, 1982), Willem H. Nagel (1963), Hans Joachim Schneider (1979, 1990), Emilio Viano (1975, 1995), Lev Frank (1972, 1977), David Rivman (1971, 1975, 2002), Vasimea Minskaia (1971, 1988), Viola Rîbaliskaia (1975, 1988), Rodica Mihaela Stănoiu (1989, 1997), T.Bogdan (1983, 1988), Rock (1994), Gheroghe Nistoreanu (1995), Iancu Tănăsescu (1997), Ioan Al.Iacobuţă (2002) etc.

Etimologic, termenul victimologie derivă din latinescul “victima” – “victimă” şi grecescul “logos” – tradus prin “cuvânt, idee, ştiinţă”. În acest sens, victimologia ar fi ştiinţa despre toate victimele, inclusiv victimele accidentelor, ale sistemului politic, violenţei etc. În realitate, dezbaterile privind obiectul de studiu al victimologiei şi statutul ştiinţific al acesteia continuă pînă în prezent.

Unii specialişti susţin că victimologia este o ramură a criminologiei, alţii consideră că este o ştiinţă interdisciplinară despre victima infracţiunii, fiind auxiliară dreptului penal, dreptului procesual-penal, criminalisticii. Există şi opinii potrivit cărora victimologia este o ştiinţă socială complexă şi autonomă despre victimă, iar studiul victimei infracţiunii este doar o parte componentă a sistemului disciplinei date. Actualmente, într-un şir de state occidentale, victimologia este considerată drept o ştiinţă socială complexă, din cadrul criminologiei, fiind amplu studiată ca disciplină importantă de sine stătătoare.

Sunt răspândite trei viziuni principale referitoare la locul pe care îl ocupă victimologia în cadrul sistemului ştiinţelor moderne.

- Victimologia este o ramură a criminologiei sau o teorie criminologică particulară şi, prin urmare, se dezvoltă în cadrul acesteia.

- Victimologia este o ştiinţă interdisciplinară despre victima infracţiunii, auxiliară dreptului penal, dreptului procesual penal, criminalisticii, existând şi funcţionînd paralel cu criminologia.

- Victimologia este o teorie generală, o ştiinţă despre victimă, obiectul de studiu al căreia este victima de orice natură, atât criminală, cît şi noncriminală. Aşadar, din acest punct de vedere, victimologia este o ştiinţă autonomă.

Victimologia se bazează pe ideea că o dată cu studierea infractorului şi criminalităţii trebuie studiate alte două aspecte:

a. victimele, adică toate persoanele cărora le-a fost cauzat prin infracţiune un anumit prejudiciu, indiferent de rolul acestora în mecanismul actului;

b. victima drept factor posibil care a influenţat asupra evoluţiei evenimentelor în timpul comiterii infracţiunii.