Atribuțiile și funcțiile președintelui României

1.Consideraţii generale

Instituţia şefului de stat îşi are obârşia în chiar istoria lumii, a sistemelor statale. Din totdeauna colectivităţile umane organizate au avut un şef, recunoscut sau impus, în contextul împrejurărilor istorice. Cu atât mai mult, statele, concepute ca mari colectivităţi umane, grupate pe teritorii mai mult sau mai puţin întinse, delimitate prin frontiere, au cuprins în sistemul organizării lor politice şi instituţia şefului de stat.

Explicarea instituţiei şefului de stat presupune înţelegerea corectă a relaţiei popor (naţiune) organizare statală a puterii. Explicarea instituţiei şefului de stat trebuie realizată în funcţie de structura executivului şi de locul şefului de stat în acest executiv.

2.Evoluţia instituţiei şefului de stat în România

Această evoluţie a instituţiei şefului de stat în ţara noastră o vom explica prin prisma dispoziţiilor constituţionale, începând cu prima noastră constituţie. Astfel, potrivit Statului lui Cuza puterile publice erau încredinţate domnului, unei adunări ponderatice şi unei adunări elective.

Termenul domn este folosit şi de către Constituţia din anul 1866 (art. 82), domnul având puteri constituţionale ereditare, iar puterea legislativă se exercită colectiv de către domn şi reprezentanţa naţională (art. 32). La 8 iunie 1884, în urma proclamării regatului în anul 1881, textele constituţionale sunt puse de acord cu această realitate.

Constituţia din anul 1923 vorbeşte de rege (art. 77), arătând că puterea legislativă se exercită colectiv de către rege şi reprezentanţa naţională (art. 34), că puterea executivă este încredinţată regelui (art. 39). Denumirea de rege este menţinută şi de Constituţia din 1938 (art. 34) care-l declară capul statului (art. 30) şi desigur cuprinde dispoziţii similare cu cele din art. 34 şi 39 ale Constituţiei din 1923.

În perioada 1940 – 1944 prerogativele regale au fost substanţial restrânse, dar regele rămâne ca şef al statului până în decembrie 1947, în baza Constituţiei din 1923 repusă în vigoare prin Decretul nr. 1626 din 1944.

Prin Legea nr. 363/1947 atribuţiile de şef de stat sunt încredinţate Prezidiului republicii, care devine şef de stat colegial. Aceasta a fost organizat ca un organ al administraţiei de stat, ca organ suprem executiv, dacă folosim exprimarea Decretului nr. 31/1948. Constatarea este interesantă din punct de vedere istoric pentru că dacă actele constituţionale adoptate în această perioadă (ne referim îndeosebi la Decretul nr. 1626/1944 şi Decretul nr. 2218/1946) au menţinut separaţia puterilor, Legea nr. 363/1947 a înlocuit acest principiu cu unicitatea puterii.

Constituţia din anul 1948, încredinţează funcţia de şef de stat Prezidiului Marii Adunări Naţionale, organ central, caracterizat ca organ suprem al puterii de stat, menţinut şi de Constituţia din 1952 până în anul 1961, când a fost înlocuit prin Consiliul de Stat.

Consiliul de Stat, organ colegial, este menţinut şi de Constituţia din anul 1965. În anul 1974 Constituţia a fost modificată, creându-se funcţia de preşedinte de republică, îndeplinită de o singură persoană.

După revoluţia din decembrie 1989, prin Decretul – Lege nr. 2 din 27 decembrie privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale se creează funcţia de preşedinte al consiliului. Decretul – Lege încredinţează exercitarea atribuţiilor de şef de stat preşedintelui consiliului.

Prin Decretul – Lege nr. 92/1990 privind alegerea parlamentului şi a Preşedintelui României, funcţia de şef de stat este încredinţată Preşedintelui României, ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Această soluţie este consacrată şi prin Constituţia actuală a României.