Contractul

Obligaţiile civile au două mari izvoare: actele juridice şi faptele juridice. Actele juridice, la rândul lor, se împart în contracte şi acte unilaterale, iar faptele juridice sunt fapte licite (gestiunea intereselor altei persoane, plata lucrului nedatorat şi îmbogăţirea fără justă cauză), şi fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu (delicte civile).

1. Generalităţi în ce priveşte contractul ca izvor de obligaţii.

Art. 942 Cod civil defineşte contractul ca fiind „acordul între două sau mai multe persoane, pentru a constitui sau a stinge între dânşii raporturi juridice”.

Ceea ce este hotărâtor în această definiţie este acordul de voinţă, bi- sau multilateral, care dă naştere, modifică ori stinge drepturi şi obligaţii. Din definiţie rezultă că acesta este un act juridic, şi anume un act juridic de formaţie bilaterală (plurilaterală, multilaterală).

În legislaţia noastră, termenul de contract este echivalent, sinonim, cu acela de convenţie.

În principiu, încheierea oricărui contract este liberă; în acest sens se vorbeşte de principiul libertăţii de voinţă în materia contractelor. Acest principiu trebuie să fie înţeles în sensul său exact: nu este vorba de o libertate în general – în sensul unui desăvârşit liber arbitru -, ci de libertatea pe care o condiţionează şi o determină viaţa socială, pe de o parte, şi dispoziţiile cuprinse în normele legale, pe de altă parte.

Astfel, potrivit art. 5 Cod civil, „nu se poate deroga, prin convenţii sau dispoziţii particulare, la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”.

Dispoziţiile legale care interesează ordinea publică sunt, în totalitatea lor, norme imperative, de la care nu se poate deroga prin contract, sub sancţiunea nulităţii absolute.

Î2. Clasificarea contractelor.

n literatura juridică au concretizate mai multe criterii de clasificare a contractelor printre care: modul de formare (condiţiile de validitate cât priveşte forma); conţinutul contractelor; scopul urmărit de părţi; efectele produse; modul (durata) executării; nominalizarea în legislaţia civilă; corelaţia existentă între contracte ş.a.

Clasificarea contractelor după modul de formare: contracte consensuale, contracte solemne şi contracte reale.

Clasificarea contractelor după conţinutul lor: contracte sinalagmatice (bilaterale) şi contracte unilaterale.

Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi: contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit. Subclasificarea contractelor cu titlu oneros: contracte comutative şi contracte aleatorii. Subclasificarea contractelor cu titlu gratuit: contracte dezinteresate şi liberalităţi.

Clasificarea contractelor după efectele produse: A. O primă grupă este aceea care cuprinde: contractele constitutive sau translative de drepturi reale şi contractele generatoare de drepturi de creanţă (de raporturi de obligaţii); B. O a două grupă cuprinde: contractele constitutive sau translative de drepturi şi contractele declarative de drepturi.

Clasificarea contractelor după modul (durata) de executare: contracte cu executare imediată şi contracte cu executare succesivă.

Clasificarea contractelor după cum sunt sau nu nominalizate în legislaţia civilă: contracte numite şi contracte nenumite.

Clasificarea contractelor după unele corelaţii existente între ele: contracte principale şi contracte accesorii.

Clasificarea contractelor după modul în care se exprimă voinţa părţilor contractante: contracte negociate, contracte de adeziune şi contracte obligatorii.

3. Încheierea contractelor.

Prin încheierea contractului se înţelege realizarea acordului de voinţă al părţilor. Acest acord se realizează prin întâlnirea, pe deplin concordantă sub toate aspectele, a unei oferte de a contracta, cu acceptarea acelei oferte.

Oferta de a contracta şi acceptarea ei reprezintă cele două laturi ale voinţei de a contracta, laturi care, iniţial, apar separate, dar care, prin întâlnirea lor, ajung a se reuni în ceea ce numim acord de voinţă.

Propunerea de a contracta făcută de o către o persoană poartă denumirea de ofertă sau policitaţiune.

Oferta poate fi făcută în scris, verbal sau chiar în mod tacit. Oferta poate fi adresată unei persoane determinată, dar, la fel de bine, ea poate fi adresată unor persoane nedeterminate – o ofertă adresată publicului; de exemplu, expunerea mărfurilor în vitrine, standuri, etc. cu indicarea preţului lor de vânzare.

Oferta poate fi făcută cu termen sau fără termen, în sensul că se precizează sau nu termenul în care trebuie să se realizeze acceptarea ei de către destinatar. Fiind o latură a consimţământului, oferta trebuie să întrunească condiţiile generale ale acestuia.

a) Oferta trebuie să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă, neviciată şi cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic. O ofertă făcută iocandi causa sau din simplă curtoazie, fără intenţia de angajament juridic, nu poate să ducă la formarea unui contract.

b) Oferta trebuie să fie fermă, exprimând o propunere neîndoielnică pentru un angajament juridic, care, prin acceptare, să poată realiza încheierea contractului. Nu este fermă, de exemplu, oferta de vânzare a unui lucru, prin care ofertantul şi-ar rezerva dreptul de a modifica preţul propus.

c) Oferta trebuie să fie neechivocă. Simpla expunere a unei mărfi în vitrină, fără indicarea preţului, nu poate fi considerată, neapărat, ca fiind o ofertă de vânzare, de îndată ce expunerea ar fi putut să fie făcută ca model sau în alte scopuri.