Contribuția Uniunii Europene la Rezolvarea Problemelor Globale de Mediu

CAPITOLUL I. ASPECTE INTRODUCTIVE

Secţiunea 1. Eco-globalizarea

Pentru a fi în măsură de a răspunde la o nouă datare a ordinii lumii, dreptul internaţional al mediului va trebui să se fundamenteze pe careva mutări esenţiale. Ecologia este nu mai mult decât o ştiinţă biologică, o doctrină sau mişcare ideologică ( politică sau civilă), dar a devenit de asemenea o sursă fundamentală de drept ca o regulă între umanitate şi mediul lor de trai. În acelaşi timp globalizarea necontrolată a tulburat valorile tradiţionale ale societăţii umane, şi modalităţile de operare cu complexităţile de globalizare care sunt încă nu pe deplin adaptate la cerinţele noilor realităţi.

Dreptul mediului a fost întotdeauna, indiferent de nivelul său sau forma, un drept de specii, fiind esenţialmente axat pe conservarea supremă exprimînd o penetraţie în subconştientul uman al conceptului de responsabilitate pentru mediu.

Aceasta ar trebui să fie exprimată concret prin iniţierea şi implementarea unei strategii globale de mediu, unei politici şi, nu în cele din urmă, legea, toate adecvate la scopurile propuse.

Eco-globalizarea îşi asumă schimbarea într-o intra şi inter-generalizatoare solidaritate în drept, ţintită de a asigura conservarea biosferei cu omenire ca o parte integrală. Scopul de bază propus este de a rezolva aparentele contradicţii antagoniste între sursa antropologică şi propunerea eco-centrică, precum şi soluţiile promovate în această direcţie sunt adecvat reflectate la nivelul legal substanţial.

În exprimarea în particular, unica limită este frontiera între societate şi natură; dacă aceea este completatăcu cerinţele dreptului natural, reglementarea legală rămânând ineficientă, şi dacă nu este legal sancţionată, nu trebuie să fie asimilate cu acţiunea coerentă şi social efectivă.

Mai mult ca atât , inserarea conceptelor specifice, cum ar fi „dreptul viitoarelor generaţii”, „dreptul speciilor”, etc cu implicări asociate, implică, tendinţa ieşită din careva matrice tradiţionale şi de asemenea afirmaţii complete ale particularităţilor definite.

Esenţa „ecologică” a dreptului este curent caracterizată, din punctul legal de vedere şi la un stagiu incipient, cu cel puţin două elemente: recunoaşterea şi garantarea drepturilor fundamentale ale omului la sănătate şi la un mediu ecologic balansat, şi aşezarea interferenţei ecologice ca un drept fundamental respectiv.

Referinţele formale la condiţia umană individuală, capitalizată pe experienţa şi beneficiile conceptului drepturilor omului este şi parte a tradiţiilor legale vestice la o tranziţie evidentă generalizâned apropierea.

De fapt, interferenţa ecologică exprimă dreptul comunităţilor internaţionale de a interveni, la jumătate din speciile cu dreptul de a supravieţui, fiind totuşi violări serioase a dreptului mediului şi a tratatelelor bazate pe balanţa ecologică şi asigurarea unui minim comun al lumii. Sigur, imperfecţiunile sunt încă evidente: cine va reprezenta „comunitatea ecologică internaţională”? cît de departe ar trebui să ajungă acest drept internaţional de a controla şi care sunt garanţiile? Care vor fi consecinţele relative? etc

Dreptul mediului este mai mult caracterizat de o unitate de conţinut regulatorie, indiferent de nivelul şi formele de implementare a acestor proviziuni; diferenţelor tradiţionale între dreptul internaţional şi naţional a statelor care s-au îndepărtat şi vor continua să se piardă. O nouă integrare, verticală sau orizontală, a dreptului este stabilită şi va arăta cel puţin mai coerentă şi efectivă.

Din perspectiva istorică, evoluţia dreptului mediului s-a dovedit a fi circulară. După primele rezerve regulatorii referitoare la atitudinea între om şi natură, la începutul antropocentrismului, ca o socializare, dreptul s-a diferenşiat şi s-a separat de natură, şi a fost perceput ca o ieşire exclusiv scială.

Începutul marei crize de mediu în a doua jumătate a secolului al XX-lea şi eco-globalizarea a avut un important impact asupra definirii naturii sale. Potrivit unei logici circulare, ciclul de dezvoltare pare să aducă cu un comeback, pe scara mai înaltă de dezvoltare, la matricea naturală iniţială. Condiţiile sunt create pentru ca dreptul mediului să devină un aspect existenţial al fenomenului legal, axat pe o ecologizare mai puternică a tradiţionalelor ramuri, într-o perioadă mai mult sau mai puţin lungă.

Secţiunea 2. Aspectele privind supravegherea calităţii mediului pe plan internaţional

Pe plan internaţional, pentru evidenţierea schimburilor profunde produse pe fondul proceselor naturale, precum şi pentru evaluarea şi prognozarea stării mediului înconjurător există şi se dezvoltă Sistemul Global de Monitoring al Mediului Înconjurător (G.E.M.S.- S.G.M.M.I.) creat în 1997, prin Hotărârea Conferinţei ONU de la Stockholm, ca parte componentă a programului „Observarea Planetei”.

Crearea monitoringului a fost determinată de apariţia pericolului creşterii nivelului global al poluării de care sunt legate efecte diferite la scara întregii biosfere.

În prezent, o atenţie deosebită se acordă definitivării elementelor metodologice pentru organizarea activităţii de monitoring atât în privinţa principalelor componente ale mediului (apă, atmosferă, sol) cât şi pentru evacuarea în mediu a deşeurilor periculoase.

La Consfătuirea interguvernamentală convocată de Programul ONU pentru Mediu Înconjurător în 1974, la Nayrobi, au fost elaborate recomandări referitoare la principii şi scopurile S.G.M.M.I. şi s-au formulat criteriile de stabilire a listei priorităţilor, listă care include indicatorii calităţii mediului natural, precum şi lista substanţelor poluante prioritare ce trebuie să fie supravegheate. Totodată, s-au propus următoarele domenii de aplicare a monitoringului: