Dreptul de Proprietate

1. Preliminarii

Proprietatea l-a însoţit pe om din zorile civilizaţiei. El este singura fiinţă care, dotată cu raţiune, a pus stăpânire nu numai pe mediul său natural, ci şi pe celelalte fiinţe. Asupra a tot ce-l înconjoară, asupra a tot ce descoperă s-a declarat stăpân şi aplică sau cere aplicarea faţă de alţi semeni a normelor sociale prin intermediul puterii, la început a comunităţilor obşteşti, mai apoi a statului.

În diferitele stadii ale dezvoltării societăţii omeneşti a existat preocuparea de a justifica instituţia proprietăţii, toate curentele, toate concepţiile au rămas unanime în a susţine importanţa şi necesitatea ei, însă, din interese care nu fac obiectul lucrării de faţă, preocupările au diferit în privinţa originii şi a scopurilor sale.

Proprietatea este privită în dubla ei accepţiune: economică şi juridică. Privită ca o categorie economică proprietatea a existat de-a lungul societăţii omeneşti, producerea şi procurarea de bunuri necesare traiului este o premisă indispensabilă pentru viaţa socială şi, ca atare, proprietatea este strâns legată de sfera producţiei de bunuri materiale şi de culegerea roadelor acestei activităţi.

Dreptul de proprietate este cel mai important şi mai amplu drept real; el este „prototipul" drepturilor reale, prin drept real înţelegând puterea juridică exercitată direct asupra unui lucru şi care permite titularului de a reţine în tot sau în parte din utilităţile sale economice.

El este un drept real tip care absoarbe toate utilităţile lucrului sau bunului şi nu are ca limită decât lucrul însuşi. Proprietatea este un drept complet.

Dreptul de proprietate este un drept total pentru că proprietarul are toate puterile asupra bunului său.

Proprietatea este apreciată ca fiind o categorie economică, spre deosebire de care, dreptul de proprietate este o categorie juridică şi se distinge prin apropriere, însuşire a unui bun, iar titularul este îndreptăţit să-şi exercite prerogativele dreptului său prin putere proprie şi în interes propriu, respectând limitele impuse de lege, cu îndreptăţirea de a pretinde tuturor celorlalţi erga omnes de a se abţine de la orice acte care să fie de natură a stânjeni acest drept. Sensul juridic este îmbinat cu cel economic, pentru că totalitatea relaţiilor economice dintre oameni sunt în acelaşi timp şi relaţii juridice, pe care aceştia le au între ei în legătură cu bunurile.

În ambele sale accepţiuni, proprietatea creează accesul suprem al omului la aproprierea bunurilor naturale sau a celor care sunt rezultatul activităţii umane desfăşurate în sfera producţiei de bunuri materiale şi spirituale. Această însuşire operează fie individual, fie colectiv.

Dreptul de proprietate fiind o instituţie centrală a dreptului civil a ocazionat o definiţie care a devenit celebră; este vorba despre definiţia pe care o dă art. 480 C.civ. potrivit căreia: „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi de a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege".

2. Cadrul juridic general al reglementarilor dreptului de proprietate

Proprietatea este forma juridică ce corespunde noţiunii economice, sociale, generale de apropriere . Ea a fost percepută de oameni, încă din momentul în care au ieşit din starea primitivă, ca fiind absolut necesară vieţii. Oamenii nu au putut trăi, iar mai pe urmă progresa, decât apropriindu-şi bunurile ce îi înconjurau.

Studiind evoluţia proprietăţii se poate spune că dreptul de proprietate a evoluat de la o primă fază în care se prezenta sub o formă precară, către un drept de proprietate aproape absolut.

Astfel, de la o coposesie temporară, a mers către o proprietate temporară, apoi la una definitivă şi, în sfârşit, la proprietatea individuală considerată ca un drept absolut în folosul proprietarului. În această evoluţie, proprietatea colectivă a început prin a se aplica proprietăţii mobiliare şi apoi celei imobiliare.

În societatea primitivă întâlnim aproprierea fructelor şi a productelor. Ulterior, pe măsura evoluţiei societăţii, se întâlneşte aproprierea individuală a bunurilor şi a uneltelor de muncă.

Proprietatea este un drept ce poartă asupra lucrurilor (res). În vremurile îndepărtate ea purta asupra obiectelor ce condiţionau însăşi viaţa: unelte de vânătoare, veşminte, produse necesare întreţinerii.

Mai târziu, de la viaţa de trib în care oamenii erau reuniţi în mici grupuri nomade, în care proprietatea avea forma colectivă şi se aplica mai ales turmelor de animale, s-a evoluat către faza proprietăţii familiale, iar mai apoi, în interiorul familiei, treptat, individul a căutat să posede singur un patrimoniu, distinct de al celorlalţi. S-a ajuns astfel la proprietatea individuală .

Se poate spune deci că istoria dreptului de proprietate se confundă cu aceea a civilizaţiei omeneşti. În acest context este de relevat că, iniţial, proprietatea individuală a purtat asupra bunurilor mobiliare, în timp ce proprietatea colectivă şi familială au purtat asupra pământului încă din antichitate (la egipteni, greci, romani, evrei, fenicieni, geţi, daci etc.).

Instinctul social, tendinţa omului de a trăi în colectivitate a determinat diverse moduri de organizare socială ce au culminat cu apariţia statului şi a dreptului. Prin intermediul statului şi dreptului, aproprierea bunurilor, relaţia economică de proprietate, a îmbrăcat haina juridică devenind drept de apropriere, drept de însuşire, drept de proprietate .

Acest fenomen se reflectă pregnant şi în procesul apariţiei şi evoluţiei proprietăţii în dreptul roman, a tipurilor şi a formelor sale de manifestare. În concluzie, proprietatea a început prin a fi posesie, apoi proprietate colectivă şi în cele din urmă a devenit individuală.