Dreptul la moștenire al rudelor defunctului

Subiectul supus discutiei noastre se desprinde dintr-o tema vasta si anume „Mostenirea”.Eu m-am oprit asupra „Dreptului la mostenire al rudelor defunctului” si, in mod special, asupra „Claselor de mostenitori”.

In paginile urmatoare am facut referire la rudele defunctului chemate la mostenire, acestea fiind principalul izvor pentru vocatia succesorala legala si am ilustrat cele patru clase de mostenitori.

Inchei aceste sumare precizari cu indemnul spre studiu adresat de ilustrii dascali ai scolii romanesti de drept civil, C. Hamangiu, I. Rosetti Balanescu si Al.Baicoianu: “Dreptul este o stiinta pentru studentul care il invata, pentru profesorul care il explica, pentru legiuitorul care trebuie mai intai sa cunoasca nevoile sociale si principiile juridice inainte de a concretiza propriile sale principii in legi, si chiar pentru judecatorul sau avocatul care nu-si poate indeplini misiunea decat daca poseda cunoasterea regulilor juridice si a principiilor continute in legi!”

Întreaga viaţă a omului este cuprinsă de normele Dreptului civil - de la naştere, ba chiar de la zămislire, şi până la moarte - cu urmările sale patrimoniale, adică moştenirea, care mai este numită şi succesiune sau ereditate. Unele din aceste denumiri sunt găsite în dispoziţiile legale ale codului civil sau în doctrină, accepţiunea lor fiind egală.

În înţelesul său restrâns, termenul de „succesiune”, precum şi cel de „moştenire” şi de „ereditate”, desemnează atât transmisiunea din cauză de moarte, cât şi obiectul acestei transmisiuni, adică patrimoniul în totalitatea lui, fracţiuni din patrimoniu sau ale unor bunuri singulare. Autori vechi reproşează redactorilor codului civil că „s-au ferit de a vorbi româneşte.” In înţeles larg (lato sensu) el desemnează orice transmisiune de drepturi - universală, cu titlu universal, sau cu titlu particular -, de la o persoană la alta, prin acte între vii (inter vivos) sau pentru cauză de moarte (mortis causa).

Despre moştenire, jurisconsultul roman Iulian scrie că ea este dobândirea întregului drept pe care l-a avut defunctul (Hereditas nihil alind est quam succesio in universum ius quod defunctus habuit) .

Persoanele chemate de lege la moştenire sunt rudele şi soţul supravieţuitor al celui care lasă moştenirea.

Rudenia cu defunctul constituie principalul izvor pentru vocaţia succesorală legală.

Rudele chemate la moştenire pot fi: descendenţii, ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi; ascendenţii ordinari şi, în sfârşit colateralii ordinari.

Clasa întâi de moştenitori legali - a descendenţilor.

Prin descendenţi se înţeleg copiii defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă la infinit, fără deosebire de sex şi indiferent dacă sunt din aceeaşi căsătorie sau din căsătorii diferite (art. 669 C. civil). Această clasă (ordin) este alcătuită din copiii defunctului şi urmaşii acestora (copii, nepoţi, strănepoţi etc.) fără deosebire de sex şi indiferent de ordinea naşterii lor.

Copiii şi ceilalţi descendenţi ai defunctului chemaţi la moştenire sunt, în mod obişnuit, din căsătorie; ei au vocaţie succesorală indiferent dacă sunt din aceeaşi căsătorie sau din căsătorii diferite.

Fac parte din aceeaşi clasă şi copiii din afara căsătoriei, cu condiţia ca filiaţia să fi fost stabilită faţă de defunct potrivit legii (art. 63 C. familiei). Codul familiei consacră principiul deplinei egalităţi a copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie. Regimul legal aplicabil este acelaşi şi în consecinţă, are aceeaşi chemare succesorală, fără a se face vreo deosebire între moştenirea lăsată pe linie paternă şi moştenirea lăsată pe linie maternă. Faptul procreaţiei dă naştere dreptului la moştenire atât în privinţa succesiunilor lăsate de mamă şi rudele acesteia, cât şi în privinţa moştenirii lăsate de tată şi de rudele acestuia.

Alături de copiii din căsătorie, şi cei din afara căsătoriei fac parte din clasa descendenţilor şi copiii adoptaţi. Dreptul român, în art. 75 din C. familiei prevede că adoptatul dobândeşte faţă de adoptator, prin efectul adopţiei, aceleaşi drepturi ca acelea pe care le are copilul din căsătorie faţă de părinţii săi. Astfel, ca şi copilul din afara căsătoriei, adoptatul este asimilat cu copilul din căsătorie şi în ce priveşte dreptul la moştenirea rămasă de pe urma adoptatorului, fără a deosebi după cum acesta lasă sau nu o posteritate cu calitatea de moştenitori.

În evoluţia sa regimul juridic al adopţiei este diferit, fiind cunoscută înfierea cu efecte depline şi înfierea cu efecte restrânse până în anul 1990 (art. 66-85 C. familiei); adopţia cu efecte depline şi efecte restrânse (sub regimul Legii nr. 11/1990); adopţia cu efecte depline (O.U.G. nr. 25/1997 aprobată prin Legea nr. 87/1998). Distincţia dintre cele două feluri de adopţii a existat până la adoptarea şi intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 25/1997, când ea a primit un regim juridic unic şi de la acest moment nu poate fi decât cu efecte depline. Cum însă în prezent există în fiinţă şi adopţii cu efecte restrânse încheiate în regimul juridic anterior, distincţia rămâne valabilă în caz de moştenire.

Astfel, persoana care lasă moştenirea este adoptatorul; în ambele cazuri; adoptatul şi descendenţii săi pot veni la moştenire. Dacă adopţia a fost consimţită de copilul defunctului ori de descendentul acestuia, adoptatul va avea vocaţie succesorală numai dacă adopţia este cu efecte depline.

În cazul în care, persoana care lasă moştenirea este rudă firească a adoptatului, se pot ivi două situaţii, după cum este vorba de adopţia cu efecte depline sau cu efecte restrânse.

În prima situaţie, nu pot veni la moştenire în cazul adopţiei cu efecte depline, deoarece legăturile de rudenie cu rudele fireşti încetează.

În a doua situaţie, pot veni la moştenire în cazul adopţiei cu efecte restrânse, întrucât adoptatul păstrează legăturile de rudenie în familia firească, astfel că el şi descendenţii lui vor avea vocaţie succesorală faţă de ascendenţii fireşti.

În toate cazurile, adopţia va produce efecte numai dacă a fost făcută în scopul şi cu finalitatea prevăzută de lege, adică de a crea legături de rudenie în interesul celui adoptat şi nu doar cu scopul de a moşteni.

Drepturile la moştenire ale descendenţilor se caracterizează prin aceea că dacă vin singuri, au vocaţie la întreaga moştenire.

Dacă la moştenire sunt chemaţi doi sau mai mulţi descendenţi de gradul I, fiecare va moşteni în mod egal, în funcţie de numărul lor (pe capete). Tot astfel se procedează dacă sunt chemaţi, în nume propriu, descendenţi în grad subsecvent, care nu vin prin reprezentare.

În schimb, dacă descendenţii de gradul II şi următorii vin la moştenire prin reprezentare, împărţirea se face pe tulpini şi subtulpini, după caz, principiul egalităţii aplicându-se numai între ramurile din aceeaşi tulpină. Descendenţii mai îndepărtaţi în grad şi care nu beneficiază de reprezentare sunt excluşi de la moştenire.

Dacă deodată cu descendenţii la moştenire este chemat şi soţul supravieţuitor al defunctului, se stabileşte mai întâi cota ce se cuvine acestuia şi restul se împarte între descendenţi după regulile sus-arătate. În reglementarea iniţială a codului civil român dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor era într-o postură nefavorabilă. Sistemul codului civil după care soţul supravieţuitor are chemare la moştenirea lăsată de soţul defunct, numai în cazul în care nu a lăsat rude în grad succesibil, era defectuos şi a fost criticat în doctrina veche. El dobândea moştenirea dacă lipseau cele patru clase de moştenitori, iar văduva lipsită de avere avea conferite anumite drepturi succesorale în concurs cu ceilalţi moştenitori legali. În mod excepţional ea avea o cotă parte de uzufruct atunci când venea în concurs cu descendenţii defunctului, iar în lipsa acestora avea dreptul la o pătrime în deplină proprietate.