Dreptul Subiectiv de Opțiune Succesorală

Capitolul I

1. Dreptul subiectiv de opţiune succesorală

1.1. Noţiune

În principiu, moartea unei persoane face ca patrimoniul acestuia să se transmită la moştenitorii săi legali sau testamentari, nefiind de conceput ca un patrimoniu să rămână vreun moment fără titular.

Persoanele convocate la o moştenire deschisă au dreptul de a accepta acea moştenire sau de a renunţa, deci de a nu primii moştenirea. Prin urmare, numai în urma opţiunii subsecvente morţii lui de cujus a celor cu vocaţie la moştenirea deschisă se poate ştii cu exactitate cine va culege efectiv moştenirea şi în ce proporţie.

În esenţă, opţiunea succesorală este acel drept subiectiv, născut la data decesului persoanei despre a cărei moştenire este vorba, în persoana succesibililor acesteia, care constă în dreptul de a alege între acceptarea succesiunii – pură şi simplă sau sub beneficiu de inventar – sau renunţarea la aceasta şi care se exercită în anumite condiţii prevăzute de lege

Dreptul de accepţie succesorală este nedespărţit, legat de dreptul de moştenire. Prin urmare, dacă succesibilul moare înainte de a fi optat, dreptul său de opţiune trece, dacă nu s-a stins prin prescripţie, asupra propriilor moştenitori, făcându-se în acest sens aplicarea dispoziţiilor art. 692-693 C. civil.

1.2. Scurt istoric

Dreptul de opţiune succesorală a fost reglementat în mod diferit în funcţie de epoca în care se făcea reglementarea.

Astfel în vechiul drept indian acceptarea succesiunii era obligatorie pentru o anumită categorie de moştenitori – copii lui de cujus – ce nu (puteau) dispuneau de dreptul de opţiune succesorală, deci nu puteau accepta un beneficiu de inventar cu repudierea moştenirii primite de la părintele lor. Această situaţie avea o motivaţie foarte puternică la epoca respectivă: datoriile părintelui trebuiau plătite cu orice preţ. Celelalte categorii de moştenitori beneficiau de dreptul de opţiune succesorală.

La vechii atenieni se întâlneau situaţii asemănătoare cu cea din dreptul indian, copii neputând să repudieze moştenirea părintelui lor. Astfel copii trebuiau să plătească datoriile părintelui lor în special pe cele pe care părintele le făcuse faţă de fisc.

În dreptul roman, la moartea lui pater familias (şeful de familie) moştenirea se transmitea fie de către moştenitorii legali, fie de cazul în care şeful de familie făcuse testament către moştenitorii testamentari.

În general, moştenitorul care avea dreptul la succesiune, fie în temeiul legii, fie al testamentului, putea să accepte sau să renunţe la moştenirea respectivă. Din punctul de vedere al acceptării moştenirii, moştenitorii se împărţeau în 3 categorii: heredes sui et necesari, heredes necesarii şi heredas extranei sau voluntarii.

Există o categorie de moştenitori ce nu puteau repudia moştenirea: heredes necesarii (moştenitori necesari). Aceştia erau de 2 feluri:

a) heredes sui et necesari – moştenitori care se aflau sub puterea şefului de familie şi care deveneau la moartea acestuia sui iuris (independenţi). Această independenţă era relativă, deoarece heredes sui nu dispunea de dreptul de opţiune succesorală trebuind să accepte succesiunea pur şi simplu, exceptând acceptarea sub beneficiul de inventar. Motivaţia era dată de situaţia creată înainte de moarte a lui pater familias: acesta, împreună cu heredes sui au contribuit la alcătuirea patrimoniului familiei, astfel că ulterior erau consideraţi coproprietari şi deci nu puteau să refuze ceea ce în fapt le aparţinea încă de mai înainte. De aici rezultă şi denumirea de heredei sui et necesari.

b) heredes necesarii – cuprinde sclavii instituiţi ca moştenitori prin testament şi totodată eliberaţi. Sclavii, odată instituiţi moştenitori îşi dobândeau libertatea şi puteau să realizeze un patrimoniu desfăşurând o activitate comercială. În calitatea lor de moştenitori, sclavii, după ce deveneau oameni liberi, puteau fi urmăriţi de creditorii stăpânului testator care era insolvabil.

În dreptul pretorian, acceptarea succesiunii putea fi făcută printr-o cerere adresată preotului, cerere ce se putea referii doar la acceptarea în întregime a moştenirii, iar în cazul în care succesibilul o accepta parţial, era considerat că a cerut să-i fie dată toată moştenirea. De asemenea, acceptarea nu putea să fie afectată de vreun termen sau condiţie, trebuind să fie pură şi simplă.

La începutul epocii romane nu exista un termen în cadrul căruia moştenitorul voluntar trebuia să se pronunţe, acest lucru ducând în multe cazuri la neadministrarea unor bunuri succesorale. Se obişnuia ca testatorul să ceară beneficiarului să se pronunţe în timp de 100 de zile.