Eutanasia

Prin eutanasie, care din greceşte înseamnă „moarte frumoasă” sau uşoară, se subînţelege ajutorul medicului în curmarea vieţii bolnavului ce suferă de o boală incurabilă. Pentru prima dată în istoria omenirii eutanasia a fost legiferată în anul 1906 în statul Ohio, SUA. A fost practicată şi în Germania hitleristă, unde erau omorâţi copii nou-născuţi cu neajunsuri fizice, bolnavii incurabili şi invalizii. Mai târziu, în unele state eutanasia a devenit ceva normal. Numai în anul 1995, în Olanda, au murit prin eutanasie 3% din cei decedaţi. In Olanda, unde practica a fost legalizata, 30% dintre cei care au solicitat sa fie eutanasiati au renuntat in cele din urma

În istorie au existat întotdeauna cazuri de eutanasie. Popoarele nomade îşi abandonau pe cale bătrânii şi bolnavii care deveneau povară în permanentele lor deplasări. De regulă, răniţilor în războaie li se dădea lovitura de graţie. Uneori, cei încercuiţi, pentru a nu cădea vii în mâinile duşmanilor, se omorau reciproc. Aşa au pierit cei aproximativ o mie de evrei asediaţi de romani la Masada.

Practici asemănătoare găsim la popoarele primitive. La Battakii din Sumatra, tatăl ajuns la bătrâneţe îi invită pe copiii săi să-i mănânce carnea. Urcă într-un copac, lasă să cadă jos ca un fruct copt, după care cei din familie îl omoară şi îl mănâncă. Se practica uciderea bătrânilor la unele triburi din Aracan (India), din Siamul inferior, la triburile Cachibas şi Tupi din Brazilia, în Europa la străvechea populaţie slavă Wendi, iar la începutul secolului nostru o practica în Rusia aşa-numita sectă a "strangulatorilor".

Se ştie că în Sparta copiii handicapaţi erau expuşi şi lăsaţi să moară, lucru aprobat de Aristotel, pentru motive de

utilitate publică (Politica VII). Platon extindea această practică la bătrânii grav bolnavi (Republica 460).

Eutanasia vine şi ca o urmare logică a avortului. Legalizarea avortului a dus la o rapidă îmbătrânire a popoarelor Occidentului. Bătrânii au devenit o povară pentru cei tineri. În Italia, de pildă, - în celelalte ţări occidentale situaţia e cam aceeaşi -, în 1958 trei tineri munceau ca să ţină un pensionar; la începutul secolului viitor un tânăr va munci ca să ţină doi pensionari. Dacă bătrânii de azi au ucis la vremea lor prin avort copiii consideraţi povară, tinerii de azi de ce nu şi-ar permite să-i ucidă prin eutanasie pe bătrânii deveniţi povară?

Eutanasia îmbracă haina nobilă a umanismului şi a carităţii. Suferinţa provoacă milă, compătimire. Din milă e ucis un câine rănit care se zvârcoleşte în dureri. Din milă se dă lovitura de graţie unui condamnat la moarte pus la zid şi împuşcat dar care se mai zbate încă la pământ. Nu e un act de caritate să pui capăt suferinţelor intolerabile pe care le îndură un bolnav, un bătrân, un handicapat şi a-l elibera, omorându-l? Cuvântul milă, compasiune, ascunde ipocrizie şi interes. Nu e vorba atât de suferinţele bolnavului cât mai ales de suferinţele celor din jurul bolnavului şi uneori de interese meschine cum ar fi moştenirea. Nu e vorba de a-l elibera pe bolnav, ci de a elibera familia şi societatea de bolnavul devenit o povară inutilă. Aceasta este concluzia care se desprinde clar din definiţia care se dă astăzi eutanasiei:

"A ucide din milă spre a suprima radical suferinţe extreme sau pentru a-i cruţa pe copiii anormali, pe incurabili şi pe bolnavii mintali de prelungirea, poate pentru mulţi ani, a unei vieţi de suferinţă care ar putea, în plus, să impună poveri prea grele familiei şi societăţii".

Oricât de strictă ar fi legea eutanasiei, în privinţa „apărării” drepturilor bolnavilor, viaţa, fiind un dar de la Dumnezeu, trebuie apărată şi nu distrusă. În locul dreptului de a-şi decide propria moarte, ar trebui să i se dea bolnavului dreptul de a apela la mila lui Dumnezeu, fiindcă orice suferinţă pentru om este o posibilitate de a-şi ispăşi păcatele prin pocăinţă, de „a împlini lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru trupul lui, adică Biserica”.Potrivit învăţăturii creştine, omul are trei mari datorii: faţă de Dumnezeu, pe care trebuie să-L iubească cu toată inima lui, cu tot sufletul lui şi cu tot cugetul lui; faţă de el însuşi şi faţă de aproapele, pe care trebuie să-l iubească ca pe sine însuşi (Matei 22,37-39). Dragostea de sine trebuie să cuprindă întreaga persoană umană – trup şi suflet, având grijă - în primul rând - de suflet (fiindcă, ce-i va folosi omului dacă ar câştiga lumea întreagă, iar sufletul îl va pierde?” (Matei 16,26), dar având grijă şi de sănătatea trupului, pentru a-l putea folosi în slujbă lui Dumnezeu şi a aproapelui, atât timp cît este rânduit de Creator. În caz de boală, ne putem îndepărta de Dumnezeu, sau ne putem uni mai strâns cu El. În primul rând, trebuie să cerem ajutor de la Domnul nostru Iisus Hristos, care este „Doctor al sufletului şi al trupului”, pentru că El a venit să vindece şi să mântuiască omul întreg, trup şi suflet