Justitia - Monopol de Stat

Imagine preview
(7/10)

Acest referat descrie Justitia - Monopol de Stat.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 9 pagini .

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: Consilier juridic Diana Petrescu

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 4 puncte.

Domeniu: Drept Civil

Extras din document

Justiţia – monopol de stat

Sistemul judiciar, reprezintă în orice stat democratic o componentă esenţială a civilizaţiei şi progresului social, constituie o importantă disciplină juridică care se studiază azi în majoritatea facultăţilor de drept din ţările democratice.

Noţiunea de justiţie are mai multe sensuri, două dintre acestea fiind legate în mod direct de studiul organizării judiciare:

a. într-o primă accepţiune, justiţia este o funcţie, funcţia de a judeca, de a decide asupra conflictelor ivite între diferitele subiecte de drept prin aplicarea legii. În acest sens se spune că judecătorul înfăptuieşte justiţia. Într-o astfel de viziune, justiţia este o prerogativă suverană care aparţine statului.

b. Într-o a doua accepţiune, mai restrâns, prin justiţie se înţelege ansamblul instituţiilor prin a căror mijlocire se poate exercita funcţia judiciară. Din această perspectivă, justiţia este un serviciu public al statului.

În activitatea judiciară se delimitează în mod esenţial de atribuţiile şi actele autorităţii legiuitoare. Deosebirile vizează organizarea, constituirea şi activitatea celor două categorii de autorităţi precum şi existenţa unor proceduri diferite prin care se realizează funcţia judiciară şi legislativă.

Organele legislative se constituie în urma alegerilor organizate conform legii fundamentale şi legilor organice dezvoltătoare.

Sesizarea organelor judiciare se face printr-o cerere. Din punct de vedere formal activitatea legislativă se concretizează în norme-legea formală-iar activitatea judiciară se materializează într-o hotărîre-sentinţă sau decizie.

Între activitatea judiciară şi cea legislativă există şi o interacţiune logică determinată de imperativul unei bune funcţionări a mecanismelor statale. Problema reală nu este aceea a unei „delimitări” sau „separări” rigide a „puterilor”, ci a unei fructuoase colaborări între autorităţile statului.

Astfel, autoritatea legiuitoare exercită un control asupra modului de organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti. Acest control se exercită prin normele stabilite de forumul legislativ privitoare la organizarea, la atribuţiile instanţelor şi la procedura judiciară. Un asemenea control trebuie să fie destinat optimizării actului judiciar şi nu poate constitui în niciun caz o imixtiune în activitatea concretă de judecată.

Autoritatea judecătorească exercită şi ea un control asupra „puterii” legislative, concretizat în competenţa atribuită acesteia în materie electorală, în cauzele penale privind pe senatori şi deputaţi, precum şi prin interpretarea pe care instanţele o dau legilor cu prilejul aplicării lor.

Autoritatea judecătorească se află într-un raport, de „dependenţă” relativă faţă de organele administrative. Spunem „dependenţă” relativă întrucît în activitatea judiciară judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.

Un alt aspect al aceleiaşi „relative dependenţe” rezultă şi din împrejurarea că judecătorii şi procurori sunt numiţi în funcţie de Preşedintele României. Totuşi, o atare „dependenţă” este formală căci rolul de organ de disciplină revine Consiliului Superior al Magistraturii, art.134 alin.2 din Constituţie, iar numirea în funcţie a magistraţilor se face la propunerea aceluiaşi organ, care este veritabil „Guvern al magistraturii”.

Autoritatea judiciară exercită un control asupra „puterii” executive, control realizat în cadrul procedurii privind soluţionarea cauzelor persoanelor vătămate în drepturile lor de către administraţie printr-un act administrativ sau prin esoluţionarea unor cereri în termenul legal (procedura conteinciosului administrativ).

În societăţile moderne, justiţia este o funcţie fundamentală a statului, iar administrarea ei reprezintă unul din atributele esenţiale ale puterii suverane. Această funcţie implică existenţa unor structuri statale şi servicii publice apte să realizeze activitatea jurisdicţională. Un atare serviciu public trebuie organizat pe baza unor principii proprii, funcţionale şi autonome.

Principiile organizării judiciare reprezintă reguli esenţiale ale funcţionării optime a structurilor statale abilitate să realizeze actul de justiţie.

Doctrina nu este unanimă în ceea ce priveşte determinarea principiilor de organizare a sistemului judiciar. Există unele principii ce se află într-o legătură indisolubilă cu organizarea sistemului judiciar dar care vizează mai degrabă funcţionarea acestuia şi însăşi democratismul şi umanismul sistemului procesual, fie el cel civil sau penal.

Prezentarea structurii organelor judiciare trebuie realizată în contextul sintetizării principiilor care guvernează organizarea justiţiei ca serviciu public. În literatura de specialitate principiile care stau la baza organizării judiciare sunt tratate ca principii ale organizării judecătoreşti, deşi unele dintre aceste principii interează mai mult procedura civilă decât organizarea judecătorească propriu – zisă. Necesitatea tratării unitare a acestor principii impune ca sub anumite aspecte problematica abordată să intre în sfera procedurii civile. Se pot reţine, în general, următoarele principii :

a. Justiţia constituie monopol de stat.

În societatea modernă rolul de a înfăptui justiţia şi l-a asuma statul. Potrivit art. 126 alin.1 din Constituţie:„Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”. Textul constituţional menţionat se regăseşte, într-o formulare parţial diferită, şi în unele dispoziţii ale Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Astfel, potrivit art.1 alin.1 din Legea nr. 304/2004, „Puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”.

Textele menţionate au semnificaţia recunoaşterii deplinei competenţe a instanţelor judecătoreşti în soluţionarea cauzelor civile, comerciale, de muncă, de familie, administrative, penale, precum şi în celelalte litigii pentru care legea nu stabileşte o altă competenţă.

Faptul că justiţia estze monopolul statului implică două consecinţe:

1. nici o altă autoritate decât instanţele judecătoreşti legal instituite nu pot înfăptui justiţia, prin pronunţarea unor hotărâri care să se bucure de autoritatea lucrului judecat şi de forţă executorie. În acest sens, art.125 alin.1 din Constituţie prevede că justiţia se realizează prin Înalta Curte de Csaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

2. cealaltă consecinţă a principiului potrivit căruia justiţia este monopolul statului este aceea că statul este obligat să împartă justiţia atunci când se solicită acest lucru. Judecătorul care a fost învestit cu soluţionarea unei cereri nu poate refuza judecata, sub sancţiunea săvârşirii infracţiunii de denegare e dreptate. În acest sens art.3 C.civ. prevede că “judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”. Bineînţeles că este ideal ca judecătorul să soluţioneze caiza cu care a fost învestit, în temeiul unui text de lege al cărui conţiunt să fie neechivoc şi perfect aplicabil situaţiei de fapt ce caracterizează speţa. Însă, chiar dacă legea prezintă neclarităţi sau lacune, judecătorul este obligat să recurgă la interpretarea legii, iar în lipsă de text expres la analogia legii ori la analogia dreptului şi să rezolve cauza cu care a fost învestit.

Fisiere in arhiva (1):

  • Justitia - Monopol de Stat.doc

Alte informatii

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Administraţie şi Afaceri