Moștenirea

1. Mostenirea. Terminologie specifica

Din punct de vedere etimologic, cuvântul „succesiune” îsi gaseste originea în latinescul succesio-succesionis, care înseamna „înlocuire”, dar si „urmarea” sau „succesiunea lucrurilor”.

Prin mostenire, se întelege transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate, catre una sau mai multe persoane în fiinta (persoane fizice, persoane juridice ori statul). Rezulta ca regulile, care guverneaza mostenirea, se pot aplica, numai în cazul mortii unei persoane fizice, nu si în cazul încetarii existentei unei persoane juridice.

În locul notiunii de „mostenire”, în mod frecvent, se utilizeaza si notiunea de „succesiune”. În acest sens, Codul civil prevede, de exemplu, ca: „proprietatea bunurilor se dobândeste si se transmite prin succesiune…” (art.644 C. civ.), „succesiunile se deschid prin moarte”(art.651 C. civ.), etc.

Putem admite ca, în principiu, în materia dreptului de mostenire, notiunile de „mostenire” si „succesiune” sunt sinonime, folosirea lor diferentiata, pe parcursul prezentei lucrari, fiind dictata, exclusiv din considerente de forma . În dreptul civil, notiunea de succesiune se întrebuinteaza în doua sensuri : notiunea de mostenire sau succesiune (uneori ereditate) se întrebuinteaza, în sensul de transmitere a patrimoniului unei persoane fizice decedate sau pentru desemnarea, a însusi patrimoniului transmis din cauza de moarte, deci în sens de masa succesorala. Astfel, se vorbeste de mostenirea (succesiunea), lasata de defunct, de mostenirea dobândita de mostenitori, de mostenirea vacanta (hereditas iancens ). De exemplu, art. 653 C. civ. prevede ca „descendentii si ascendentii au de drept posesiunea succesiunii, din momentul mortii defunctului”.

În functie de sfera de cuprindere, succesiunea (mostenirea) mai poate fi înteleasa:

a) în sens larg, desemneaza orice transmisiune de drepturi, între vii sau pentru cauza de moarte, transmisiune care poate fi universala, cu titlu universal sau cu titlu particular. În acest sens, de exemplu si vânzarea-cumpararea unui bun singular este de asemenea o succesiune, în care cumparatorul este succesorul vânzatorului;

b) în sens restrâns însa, numai transmisiunea pentru cauza de moarte este echivalent al notiunii de mostenire. Precizam ca notiunea de mostenire, are un înteles restrâns, referindu-se, exclusiv, la transmisiunile de mortis causa.

Persoana, despre a carei mostenire este vorba, defunctul, se mai numeste si de cujus, abreviere din formula dreptului roman „ is de cujus succesionis (rebus) agitur” (cel despre a carui mostenire / bunuri/ este vorba). În acest sens, se vorbeste, de exemplu, de moartea lui de cujus , fiind oarecum impropriu, sa se vorbeasca de moartea defunctului . Se mai utilizeaza, uneori, si termenul de autor (de exemplu, autorul comun al comostenitorilor), iar în cazul mostenirii testamentare, de testator.

Persoanele, care dobândesc patrimoniul defunctului, se numesc „mostenitori” sau „succesori”, iar Codul civil, în mod frecvent, utilizeaza si termenul livresc de „erede”, „erezi”, „coerezi ” (de exemplu, art. 692, 693, 696, 699, 701, 703-704, 707-714 etc.). În cazul mostenirii testamentare, dobânditorul se numeste, de regula, „legatar” .

Notiunea de masa succesorala. În cadrul dreptului de mostenire, notiunea de mostenire sau succesiune (uneori ereditate), se întrebuinteaza, nu numai în sensul de transmitere a patrimoniului unei persoane fizice decedate, catre una sau mai multe persoane în fiinta, dar si pentru desemnarea a însusi patrimoniului transmis din cauza de moarte, deci, în

sens de masa succesorala. În acest sens, se vorbeste de mostenirea (succesiunea) lasata de defunct, de mostenirea dobândita de mostenitori, de mostenirea sau succesiunea vacanta (hereditas iancens ), adica fara stapân (hereditas caduca ), etc.