Motivele de Divorț

1.1. Reglementarea motivelor de divorţ

Redactarea nouă menţine sistemul de a nu se enumera motivele de divorţ şi a se putea desface căsătoria atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi s-au vătămat grav şi nu mai este posibilă continuarea căsătoriei.

Temeinicia motivelor de divorţ se apreciază de la caz la caz, de către instanţa de judecată. Acordul părţilor pentru desfacerea căsătoriei şi cererea de divorţa unui soţ pe temeiuri de sănătate sunt considerate de lege motive temeinice.

În redactarea anterioară a art. 613 şi 6131 bis din Codul de procedură civilă, erau prevăzute trei situaţii cu consecinţe şi din punct de vedere procedural, în ceea ce priveşte motivele de divorţ:

a) Nu se acorda nici termen de conciliere, nici termen de gândire. Primind cere¬rea de divorţ, preşedintele instanţei fixa direct termenul de judecată, în cazurile în care divorţul era cerut pentru motivul că soţul pârât:

-suferă de alienaţie mintală cronică sau de debilitate mintală cronică;

-este declarat dispărut prin hotărâre judecătorească;

-şi-a părăsit soţul, stabilindu-se în străinătate;

b) Se acorda termen de conciliere în camera de consiliu, dar nu se acorda termenul de gândire. Primind cererea de divorţ, preşedintele instanţei da reclamantului sfaturi de împăcare, fixa termen de conciliere a soţilor, iar dacă nu realiza aceasta, fixa direct termenul de judecată, fără acordarea termenului de gândire, în cazurile în care divorţul era cerut pentru că:

-soţul pârât a fost condamnat pentru tentativă sau complicitate Ia tentativă de omor împotriva soţului reclamant, instigare Ia omor împotriva acestuia, vătămare corporală gravă a soţului reclamant, nedenunţarea acestor fapte ori favorizarea acelora care le-au săvârşit sau a fost condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni privitoare la viaţa sexuală;

-soţul pârât a fost condamnat pentru una sau mai multe infracţiuni săvârşite cu intenţie, altele decât cele arătate mai înainte, să execute pedeapsa închisorii de cel puţin 3 ani, dacă cererea de divorţ s-a introdus în timpul executării pedepsei;

-dacă din căsătorie nu au rezultat copii.

Până la Decretul nr. 475 din 24 decembrie 1977 nu se acorda termen de gândire şi în cazul în care soţii trăiau despărţit în fapt de cel puţin 5 ani şi dovada acestui fapt se făcea prin înscrisuri cu caracter oficial;

c) Se acorda atât termenul de conciliere in camera de consiliu (termenul de înfăţişare) cât şi termenul de gândire de la 3 luni la 6 luni. Primind cererea de divorţ, preşedintele instanţei da reclamantului sfaturi de împăcare, fixa un termen de conciliere în camera de consiliu, iar dacă aceasta nu se realiza, stabilea un termen de gândire de la 3 la 6 luni. După expirarea acestui termen urma procedura stabilită de lege. Se proceda în acest fel când din căsătorie au rezultat copii care erau minori.

Potrivit redactării noi, aceste trei situaţii au fost înlăturate, reglementându-se o procedură unică şi anume, primind cererea de divorţ, preşedintele instanţei va da reclamantului sfaturi de împăcare, şi, în cazul în care acesta stăruie în cererea sa, va fixa termen pentru judecarea cauzei (art 613 C. pr. civ.).

O situaţie deosebită este aceea când se cere desfacerea căsătoriei potrivit art. 38 alin. 2 din Codul familiei, adică pe baza acordului soţilor. În acest caz, preşedintele instanţei verifică la primirea cererii de divorţ existenţa consimţământului soţilor, după care va fixa un termen de două luni în şedinţa publică. La acest termen se va verifica dacă soţii stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor şi, în caz afirmativ, se va trece la judecarea cauzei fără a se mai administra probe cu privire la motivele de divorţ; dacă este cazul se vor administra probe pentru soluţionarea cererilor accesorii divorţului.

Rezultă că în prezent, cererea de divorţ pentru alienaţie mintală cronică ori debilitate mintală cronică este supusă procedurii de drept comun în materia divorţului, pe care am menţionat-o înainte. Cererea de divorţ o poate face, pe acest motiv, chiar soţul bolnav. De asemenea, se poate cere divorţul pentru orice altă boală care face imposibilă continuarea căsătoriei, cererea putându-se face chiar de către cel bolnav (art. 38 C. fam).

Textul are o formulare mai largă şi anume „starea sănătăţii” care nu ar permite să se continue căsătoria. Motivul de divorţ este lăsat la aprecierea instanţei de judecată în ce priveşte influenţa asupra soţului care a cerut desfacerea căsătoriei şi dacă este ori nu imposibil de continuat căsătoria. Este, deci, un motiv temeinic din punct de vedere obiectiv, dar nu este un motiv de divorţ peremptoriu, în accepţiunea proprie acestuia, adică faptul a cărui existenţă face ca divorţul să fie pronunţat în mod obligatoriu.