Perimarea Procesului Civil

Perimarea se înfățișează ca o sancțiune ce se răsfrânge asupra întregii activități judiciare fiind determinată de lipsa de stăruință a părților in soluționare litigiului. Soluționarea cu promptitudine a raporturilor litigioase dintre părți este o finalitate a activității judiciare, reclamantul urmărind și el prin exercitarea acțiunii civile o soluționare grabnică a procesului civil. Se poate deduce, așadar, că interesul general cât și interesul părților ar trebui să coincidă în sensul ca ambele să reclame soluționarea rapidă a raporturilor litigioase deduse judecății. În orice caz, interesul unei optime administrări a justiției este neîndoielnic mai presus de interesul părților.

Dacă procesele civile s-ar prelungi în mod nejustificat, ca urmare a rămânerii lor în nelucrare, activitatea organelor judiciare ar fi considerabil îngreunată. Întocmai acestei necesități de soluționare promptă a litigiilor civile si restabilire a ordinii de drept îi corespunde perimarea. Deoarece, în mod obișnuit, procesul civil se finalizează printr-o hotărâre judecătorească, ea constituie o modalitate anormală de finalizare a activității judiciare.

Caracterul mixt de sancțiune și de prezumție de desistare de la judecată a fost afirmat și de doctrina procesuală, deoarece se poate considera că ne aflăm și în prezența unei prezumții tacite de desistare, care poate fi dedusă tocmai din lipsa de stăruință a părților în întreținerea activității judiciare, concepție promovată și de jurisprudență. Deși se susține uneori că intervine ca o sancțiune a nerenunțării la judecată, ea apare mai degrabă ca o consecință a lipsei de stăruință a părților în întreținerea activității judiciare. Așadar orice analogie cu renunțarea la judecată este discutabilă. Așa cum s-a remarcat în literatura de specialitate perimarea este o sancțiune determinată întotdeauna de neglijența în îndeplinirea obligațiilor procesuale, care atunci când are la bază intenția părții de abandonare a procesului, sancționează tocmai împrejurarea că aceasta nu a renunțat la judecată în formele și cu respectarea condițiilor prescrise de lege, lăsând ca starea de incertitudine să planeze asupra cauzei. În favoarea opiniei contrare s-a precizat că un atare punct de vedere nu poate fi susținut cu suficient temei, deoarece renunțarea la judecată reprezintă exercițiul liber al unei facultăți procesuale. Spre deosebire de renunțarea la judecată, care este întotdeauna expresă, perimarea decurge dintr-o atitudine pasivă- lipsa de stăruință a părților în desfășurarea activității judiciare. Mai mult, perimarea presupune îndeosebi culpa părții, în timp ce renunțarea la judecată nu are ca temei o anumită atitudine psihică a părții față de actul respectiv.

S-a mai afirmat că perimarea este o varietate particulară a decăderii. În mod deosebit, în opinia unor autori, perimarea se înfățișează ca o sancțiune procedurală cu o fizionomie, fiind reglementată ca atare și în legislație, și al cărui fundament trebuie căutat în lipsa de stăruință a părții în desfășurarea activității judiciare. Se afirmă că natura perimării și trăsăturile esențiale ale acesteia decurg chiar din prevederile art. 416 alin. (1) : „Orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni”. Din textul legal rezultă cele două elemente esențiale în definirea perimării: rămânerea cauzei în nelucrare și culpa părții. La acestea trebuie adăugat și caracterul de sancțiune al perimării și efectele pe care le produce asupra activității procesuale, perimarea având ca efect stingerea actelor de procedura făcute în acea instanță. Ideea rezultă și din art. 422 C. proc. civ., text care se referă la faptul că perimarea lipsește de efect toate actele de procedură făcute la acea instanță, denumirea latină din care provine- perimere, peremtum- însemnând a distruge, a anula, a desființa sau a stinge fiind semnificativă.

Perimarea nu se raportează așadar doar la un act de procedură concret , ci la întreaga activitate procesuală iar o definiție a perimării trebuie să țină seama de aceste realități.