Procedura Divorțului

1.1. Reglementarea legală

Desfacerea căsătoriei se face printr-o procedură specială reglementată în Cartea a VI-a din Codul de procedură civilă, Capitolul VI intitulat „Despărţenia”, în art. 607-619. Acestre prevederi legale se completează cu normele de drept comun de procedură civilă în măsura necesară şi dacă acestea sunt compatibile procedurii divorţului.

Dintre reglementările cu caracter special, derogatorii de la normele generale de procedură civilă semnalăm, cu titlu de exemplu, următoarele: determinarea competenţei teritoriale a instanţei competente să judece divorţul se face după reguli speciale, iar titularii dreptului de a cere desfacerea căsătoriei pot fi în mod exclusiv numai soţii; instanţa competentă să judece divorţul este obligată, din oficiu, să se pronunţe cu privire la unele reguli derogatorii cu privire la admisibilitatea unor mijloace de probă pentru dovedirea existenţei şi temeiniciei motivelor de divorţ; hotărârea de divorţ prezintă şi ea unele particularităţi sub anumite aspecte în raport cu cele pronunţate în alte materii.

1.2. Cererea de divorţ

Pe lângă menţiunile pe care trebuie să le cu¬prindă orice cerere de chemare în judecată, cererea de divorţ trebuie să cuprindă numele copiilor minori născuţi din căsătorie sau a acelora care au aceeaşi situaţie legală. Dacă nu există asemenea copii, se va face o menţiune în acest sens. În acest sens este art. 612 alin. 1 C. proc. civ., în redactarea dată prin O.U. nr. 138/2000, ulterior modificată şi completată prin O.U. nr. 290/2000 şi O.U. nr. 59/2001, care se referă la copiii minori născuţi din căsătorie sau care se bucură de situaţia legală a copiilor născuţi din căsătorie. Este cazul copiilor concepuţi în timpul căsătoriei, dar născuţi după căsătorie până la 300 de zile, iar mama lor nu s-a recăsătorit între timp, precum şi al copiilor adoptaţi de 2 soţi.

La cererea de divorţ se vor anexa copii legalizate de pe certificatul de căsătorie şi de pe certificatul de naştere al copiilor minori. În decizia de îndrumare nr. 10 din 13 noiembrie 1969, cpt. 3 lit. a, instanţa supremă arăta ca nu se va da curs cererii de divorţ până ce nu au fost depuse certificate de stare civilă sau copii legalizate.

Prin cererea de divorţ, soţul respectiv mai poate solicita să i se încredinţeze copiii minori şi să se fixeze contribuţia celuilalt soţ pentru întreţinerea acestora (art. 42 C. fam.), să poarte şi după divorţ numele pe care 1-a purtat în timpul căsătoriei (art. 40 C. fam.), să se împartă bunurile comune (art. 36 C. fam.), să se decidă asupra beneficiului contractului de închiriere (art. 22 Legea nr. 5 din 1973).

Cererea de divorţ, împreună cu înscrisurile doveditoare, se prezintă personal de către reclamant preşedintelui judecătoriei (art. 612 alin. 4 C. proc. civ.).

În cazul în care cererea de divorţ se întemeiază pe acordul părţilor, ea va fi semnată de ambii soţi, dar prezentarea ei preşedintelui judecătoriei poate fi făcută personal doar de unul din soţi.

La primirea cererii de divorţ, preşedintele instanţei va da reclamantului sfaturi de împăcare. Se va proceda în acest fel şi în cazul în care cererea de divorţ se întemeiază pe acordul soţilor deoarece art. 613 C. proc. civ. nu face nici o distincţie, deşi din art. 6131 alin. 2 pare să rezulte contrariul, căci textul arată că preşedintele instanţei va verifica existenţa consimţământului soţilor, după care va fixa termenul de două luni în şedinţă publică. Textul reglementează numai aspectele particulare ale divorţului întemeiat pe acordul soţilor, dar nu se înlătură soluţia de a da sfaturi de împăcare. În toate cazurile, sfaturile de împăcare se dau reclamantului.