Testamentul

1.Scurt istoric

Originea testamentului este foarte veche si cele mai multe din popoarele antichitatii l-au cunoscut. În dreptul roman importanta sa este covârsitoare în transmisiunea succesiunii. Din dreptul roman testamentul trece în dreptul modern. El a suferit însa o oarecare disparitie, pe o perioada destul de lunga, în cursul Evului Mediu, deoarece atât obiceiurile de origine germanica cât si principiile dreptului canonic îi erau putin favorabile. Astfel, începând cu veacul al IX-lea pâna în veacul al XII-lea, testamentul joaca un rol foarte redus în viata juridica a popoarelor medievale.

Din veacul al XIII-lea înainte însa, renasterea studiilor de drept roman si influenta acestuia au drept rezultat reînvierea testamentului, care recapata o importanta tot mai mare, transformându-se treptat. Astfel, gasim testamentul în vechile noastre legiuiri, si, în sfârsit, în codul nostru civil precum si în toate legislatiile contemporane.

S-a discutat mult si înca se mai discuta asupra legitimitatii dreptului de a dispune prin testament, din punctul de vedere al interesului social si moral si, de cele mai multe ori, aceasta discutie a alunecat pe terenul doctrinelor politice. Aceasta discutie este foarte interesanta din punct de vedere social si economic, dar irelevanta din punct de vedere juridic.

Ne vom limita la a spune ca dreptul de a dispune de avere prin testament este o prelungire a dreptului de proprietate. Dreptul de proprietate consta nu numai în dreptul de a dispune de avere în timpul vietii, dar si în a hotarî asupra transmisiunii acestei averi dupa moarte. Dreptul de a testa este adânc înradacinat în dreptul fundamental al proprietatii. Însasi legea a consacrat în mod expres acest drept: art. 856 C.civ. stipuleza ca  orice persoana este capabila de a face testament, daca nu este poprita prin lege, ceea ce înseamna ca în materie de testament si dispozitii testamentare, implicit, capacitatea este regula si incapacitatea, exceptia.

Nu trebuie, însa, sa confundam dreptul de testa cu libertatea absoluta de a testa. Legea a acordat într-adevar dreptul de a face un testament, însa a îngradit libertatea de a dispune de avere prin testament. Astfel, legea a organizat rezerva, pe care o vom studia mai departe, în continutul altui capitol. Pe cât este de necesar de a asigura dreptul de a testa, pe atât este de necesar de a-l împiedica pe testator sa abuzeze de acest drept, dispunând întreaga sa avere unor straini, în paguba familiei.

Legiuitorul modern considera testamentul împreuna cu dispozitiile testamentare ca o derogare de la ordinea legala a succesiunilor. Formalismul, de cele mai multe ori sever, pe care legiuitorul l-a impus testamentului, îsi regaseste explicatia în mare parte în aceasta tendinta a legiuitorului modern de a da prioritate succesiunii ab intestat, socotind, ca testamentul este o tulburare adusa devolutiunii legale a bunurilor, trebuind ca atare sa fie îngradit si strict organizat.

Autorul testamentului se numeste testator. Dispozitiile cuprinse în testament si relative la bunuri se numesc legate. Persoana în favoarea careia se face un legat se numeste legatar.