Viciile de Consimțământ

A. EROAREA

Definiţie şi reglementare:

Prin eroare se înţelege „ falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic civil” 1.

În Codul Civil se găsesc trei dispoziţii legale cu caracter de principiu relativ la eroare, şi anume: art. 953 – 954 şi 961. Prima şi ultima sunt dispoziţii comune atât erorii cât şi dolului şi violenţei, numai art. 954 se referă în exclusivitate la eroare.

Potrivit art. 954 : „Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei obiectului convenţiei.

Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza principală, pentru care s-a făcut convenţia”

În primul alineat este reglementată eroarea asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului ( error in substantiam), iar în al doilea, eroarea asupra identităţii ori calităţilor persoanei contractante ( error in personam).

Clasificare:

După natura realităţii fals reprezentate se distinge între eroarea de fapt şi eroarea de drept.

Eroarea de fapt consta în falsa reprezentare a unei stări ori situaţii faptice ( fizice sau intelectuale) la încheierea actului juridic. Ea priveşte fie obiectul sau valoarea actului, fie persoana contractantă.

Eroarea de drept înseamnă falsa reprezentare a existenţei sau conţinutului unei norme juridice civile.

Facem precizarea că problema admisibilităţii erorii de drept ca viciu de consimţământ este controversată în literatura de specialitate 2.

Într-o primă opinie 3, susţinându-se teza inadmisibilităţii erorii de drept ca viciu de consimţământ, se aduce ca argument obligaţia cunoaşterii legii întemeiată pe prezumţia de cunoaştere a legilor, astfel încât nimănui nu-i poate fi îngăduită apărarea bazată pe invocarea necunoaşterii legii civile, căci nemo censetur ignorare legem. Realitatea dezminte, această supoziţie demonstrând că multă lume nu cunoaşte legile civile.

Într-o altă opinie 4, la care ne raliem, se consideră, dimpotrivă, admisibilă eroarea

de drept ca viciu de consimţământ cu condiţia să nu fie vorba de norme imperative ( de ordine publică).

Această soluţie se sprijină pe câteva argumente :

După consecinţele produse ( sau gravitatea ei), eroarea este de trei feluri:

1) eroarea – obstacol;

2) eroarea – viciu de consimţământ;

3) eroarea indiferentă.

Eroarea – obstacol ( numită şi distructivă de voinţă) – cea mai gravă formă a erorii – împiedică formarea actului juridic şi îmbracă – în funcţie de natura realităţii asupra căreia cade – două forme:

a) eroarea asupra naturii actului ce se încheie ( error in negatio) constând în faptul că una din părţi crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte crede că încheie un alt act juridic; spre exemplu, o parte crede că încheie un contract de vânzare – cumpărare, iar cealaltă parte consideră că e vorba numai de un contract de închiriere .

b) eroarea asupra identităţii fizice a obiectului actului ( error in corpore) constând în faptul că una din părţi crede că obiectul actului juridic îl constituie un anumit bun, pe când cealaltă parte, dimpotrivă, are în vedere un alt bun.

Eroarea – viciu de consimţământ constă în alterarea consimţământului de natură să atragă nevalabilitatea actului.

Şi această formă de eroare poate fi de două feluri:

a) eroarea asupra calităţilor substanţiale, fizice sau intelectuale, ale obiectului actului

( error in substantiam) 5: art. 954 alin. 1 C. Civ.

b) eroarea asupra identităţii fizice ori calităţilor strict personale ale persoanei cocontractante sau beneficiare ( legatar, terţ, beneficiar, etc. ) a actului ( error in personam) : art. 954 alin. 2 C. Civ.