Analiza Legii Privind Organizarea și Lichidarea Societăților Comerciale

Operaţiunile de lichidare a societăţii comerciale sunt reglementate de dispoziţiile Legii 31/1990.Totodată,vor fi aplicabile şi regulilu stabilite prin actul constitutive,în masura în care nu sunt incombatibile cu lichidarea[art.252,alin(4)din legea 31/1990].

Art. 252

(1)Pentru lichidarea şi repartizarea patrimoniului social, chiar dacă în actul constitutiv se

prevăd norme în acest scop, sunt obligatorii următoarele reguli:

a)până la preluarea funcţiei de către lichidatori, administratorii şi directorii, respectiv membrii

directoratului, continuă să-şi exercite atribuţiile, cu excepţia celor prevăzute la art. 233;

b)actul de numire a lichidatorilor, menţionând puterile conferite acestora sau sentinţa care îi

ţine locul, precum şi orice act ulterior care ar aduce schimbări cu privire la persoana lor sau la

puterile conferite trebuie depuse, prin grija lichidatorilor, la oficiul registrului comerţului, pentru a

fi înscrise de îndată şi publicate în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.

(2)Numai după îndeplinirea formalităţilor de la alin. (1) lichidatorii vor depune semnătura lor în

registrul comerţului şi vor exercita această funcţie.

(3)A b r o g a t.

(4)În afară de dispoziţiile prezentului titlu, se aplică societăţilor în lichidare regulile stabilite

prin actul constitutiv şi prin lege, în măsura în care nu sunt incompatibile cu lichidarea.

(5)Toate actele emanând de la societate trebuie să arate că aceasta este în lichidare.

Note: 1. Literele a) şi b) de la alin. (1) al art. 252 sunt reproduse astfel după cum au fost modificate

prin Legea nr. 441/2006.

2. Alineatul (3) al art. 252 a fost abrogat prin O.U.G. nr. 82/2007.

Comentariu

Lichidarea societăţilor comerciale reprezintă a doua fază a procesului de dispariţie a personalităţii juridice a societăţii comerciale.

Lichidarea reprezintă ansamblul de operaţiuni necesare încheierii afacerilor societăţii aflate în curs în momentul în care survine dizolvarea societăţii, operaţiuni necesare pentru stabilirea, identificarea şi cuantificarea activelor şi transformarea lor în numerar, stabilirea pasivului, plata creditorilor sociali şi împărţirea rezultatelor lichidării între asociaţi.

Intrarea societăţii în faza de lichidare presupune numirea sau desemnarea unor lichidatori.

Trecerea societăţii comerciale în faza lichidării provoacă uneleconsecinţe deosebite asupra acesteia.

Astfel:

– activitatea societăţii va fi subordonată exigenţelor lichidării, scopul societăţii şi obiectul său de

activitate modificându-se în acest sens. Scopul societăţii nu mai constă în realizarea de beneficii, ci

realizarea finalităţilor lichidării. Obiectul societăţii se limitează la realizarea operaţiunilor comerciale ale societăţii aflate în curs la momentul dizolvării, toate actele care emană de la societate arătând că societatea se afla în lichidare;

– administratorii societăţii sunt înlocuiţi cu lichidatorii; înlocuirea administratorilor cu lichidatorii

reclamă îndeplinirea unor formalităţi de publicitate şi predarea gestiunii societăţii către lichidatori;

– adunarea generală a asociaţilor îşi încetează existenţa.

Lichidarea voluntară se deosebeşte, în principiu, de falimentul societăţii (care este o lichidare judiciară a acesteia), prin următoarele caracteristici: în timp ce falimentul este dispus de judecătorul sindic, lichidarea voluntară este decisă de asociaţi, ea intervenind ca urmare a dizolvării; falimentul intervine în situaţia în care societatea este în insolvenţă, în timp ce lichidarea voluntară poate interveni şi în cazul activităţii normale a societăţii; lichidarea voluntară se desfăşoară, în principiu, în interesul asociaţilor, în timp ce falimentul, care este o lichidare judiciară, se desfăşoară în interesul comun al creditorilor.

Lichidarea reprezintă procedura obişnuită de „deces” al persoanei juridice, în timp ce procedura insolvenţei, în cadrul căreia falimentul este una din modalităţile procedurii insolvenţei, are în vedere o modalitate specifică de dispariţie a persoanei juridice, adică lichidarea bunurilor debitorului pentru cauză de insolvenţă. Legea societăţilor comerciale este, din acest punct de vedere, lege generală faţă de Legea insolvenţei, fiind înlăturată de la aplicare în cazul în care societatea, chiar aflată în curs de lichidare, este în stare insolvenţă. De altfel, Legea societăţilor comerciale dispune expres, în art. 260 alin. (4), că lichidarea voluntară nu împiedică trecerea la procedura insolvenţei, dacă societatea este în stare de insolvenţă (adică, societatea nu poate „deceda” de moarte normală, ci din accident).

Pe de altă parte, procedurii de lichidare voluntară reglementată în Legea societăţilor comerciale îi lipsesc câteva din avantajele procedurii insolvenţei:

– transparenţa şi controlul judiciar; în procedura insolvenţei creditorii sunt informaţi cu privire la toate fazele procedurii şi la toate actele ori operaţiunile lichidatorului, iar judecătorul-sindic poate soluţiona toate incidentele care ar putea întârzia sau bloca procedura lichidării (cum ar fi, spre exemplu, refuzul fiscului de a efectua controlul fiscal ori de a da certificat fiscal, în vederea închiderii lichidării); în procedura lichidării, intervenţia judecătorului este restrânsă la autorizarea înregistrărilor în registrul comerţului referitoare la lichidare şi la eventualele opoziţii ale creditorilor sau ale asociaţilor la actele lichidatorului;

– suspendarea de drept a tuturor urmăririlor silite individuale contra debitorului; în procedura

lichidării, urmăririle sau executările silite individuale ale creditorilor pot face foarte îndelungată şi

costisitoare procedura lichidării;

– anularea actelor sau transferurilor efectuate în cursul perioadei suspecte de către debitorul aflat în

insolvenţă, prin care acesta îşi externalizează activele, în dauna creditorilor; în procedura lichidării

astfel de anulări sunt supuse procedurii de drept comun, în cadrul căreia frauda trebuie dovedită;

– acţiunea în răspundere contra membrilor conducerii debitorului sau a altor persoane care au

contribuit la ajungerea societăţii în stare de insolvenţă prin anumite fapte sau acte descrise de lege; în procedura lichidării, o astfel de acţiune în răspundere trebuie formulată în condiţiile dreptului comun, ceea ce presupune dovada faptei ilicite, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.