Armonizarea Reglementărilor cu Legislația Europeană Privind Protecția Consumatorilor

INTRODUCERE

Consumatorul este persoana fizică ce cumpără de pe piaţă şi consumă mărfuri şi/sau servicii de tot felul, produse şi oferite spre vânzare de diverşi agenţi economici. În condiţiile unei pieţe concurenţiale autentice, consumatorului trebuie să i se subordoneze întregul profesionalism al producătorului de bunuri, al comercianţilor şi prestatorilor de servicii.

Consumatorul apare defavorizat în raporturile sale cu ofertanţii de bunuri şi servicii în plan juridic deoarece agentul economic cunoaşte mai bine legile care guvernează relaţiile comerciale şi se foloseşte de ele cu ajutorul consilierilor juridici, pe când consumatorul poate că ignoră chiar şi existenţa unei legi care îl apără, prin prevederile ei.

În prezent, consumatorul în calitatea sa de purtător al cererii de mărfuri a devenit un real partener de piaţă, ale cărui poziţii ocupate în cadrul pieţei se consolidează pe măsura dezvoltării societăţii. Comportamentul de cumpărare al consumatorilor afectează din ce în ce mai multe întreprinderi, organizaţii, organisme şi instituţii; de aceea, consumatorului îi este acordată o atenţie din ce în ce mai mare.

Protecţia consumatorilor înglobează mai multe seturi de activităţi specializate, care au ca scop apărarea şi conservarea integrităţii bio-psiho-sociale a persoanei, în calitate de utilizator al bunurilor şi serviciilor distribuite sau comercializate prin intermediul reţelelor publice de ofertă socială, sau prin piaţa naţională. Aceste seturi de activităţi trebuie structurate pornind de la filosofia asigurării unei dezvoltări umane armonioase, prin aplicarea politicilor de protejare a consumatorilor faţă de incidenţa unor pericole ce pot afecta sănătatea, siguranţa, sau bunăstarea economică şi socială a acestora.

Organizarea protecţiei consumatorilor sub forma unui proces complex, în care este implicată atât puterea publică, cât şi consumatorul însuşi, are în vedere:

- legislaţia asigurată la nivel naţional şi internaţional care să stea la baza protecţiei consumatorilor;

- instituţiile publice create special pentru a veghea asupra protecţiei consumatorilor din fiecare ţară (Oficiul de Protecţie a Consumatorilor);

- ministere, departamente, sau alte organisme guvernamentale ce acţionează în ramuri în care, pe lângă obiectivele de bază specifice sectorului în cadrul căruia activează, au în sarcină şi protecţia consumatorilor;

- institute sau centre naţionale de cercetare ştiinţifică;

- organizaţiile sau asociaţiile de consumatori;

- consiliile consultative de consumatori;

- organizaţiile internaţionale de protecţie a consumatorilor.

PROTECŢIA CONSUMATORILOR

PE PLAN INTERNAŢIONAL

Pe plan internaţional, protecţia consumatorilor constituie un concept şi o practică bine încetăţenită, prin aplicarea căruia consumatorii sunt în mod real protejaţi.

Conceptul privind „drepturile consumatorilor” îşi are originea în „Carta drepturilor consumatorilor” definită de fostul preşedinte al S.U.A. J.F.Kennedy – în martie 1962, sub forma unui mesaj special adresat Congresului american. Ea a servit drept model de referinţă la elaborarea legilor de protecţie a consumatorilor ce au apărut în deceniile şapte şi opt în S.U.A. şi în alte ţări din continentul american (Canada, Mexic), cât şi în Europa (Belgia, Franţa, Germania, Suedia).

Dezvoltarea politicii de protecţie a consumatorilor s-a făcut în mai multe etape, dar ea s-a bazat în principal pe prevederile diverselor articole din tratatul de la Roma din 1957. În preambulul la Tratatul Comunitãţii Economice Europene se fãcea referire la îmbunãtãţirea constantã a condiţiilor de viaţã şi muncã în interesul consumatorilor din ţãrile membre. Articolul 2 din Tratatul CEE include între obiective “creşterea rapidã a

nivelului de trai”.

Intrarea în vigoare a Actului Unic European (AUE) în 1987 a marcat un moment important în evoluţia politicii de protecţie a consumatorilor, întrucât noul articol 100a (3) al tratatului CEE permitea Comisiei Europene sǎ propunǎ mǎsuri de protejare a consumatorilor comunitari, care înainte constituiau atributul ţǎrilor membre. AUE stabilea în acest fel bazele cadrului legal pentru protecţia consumatorilor în interiorul Comunitǎţii şi aceastǎ prevedere a fost ulterior completatǎ în tratatul de la Maastricht (1992) în titlul XI, cu articolul 129a, actualul articol 153, care fǎcea referiri explicite la acţiuni specifice privind protecţia sǎnǎtǎţii, siguranţei şi intereselor economice ale consumatorilor. Au urmat Cǎrţi Verzi şi iniţiative legislative vizând domenii importante pentru protecţia consumatorului. Tratatul de la Amsterdam, care a intrat în vigoare la 1 mai 1999, cuprinde noi reguli care rǎspund preocupǎrilor concrete ale cetǎţenilor privind asigurarea şi protejarea drepturilor lor, inclusiv în calitate de consumatori.

Comunitatea mondială, prin cel mai înalt forum al său – Organizaţia Naţiunilor Unite, a considerat necesar să pună în discuţia structurilor sale problematica pe care o presupune protecţia consumatorilor, adoptându-se, prin Rezoluţia nr.39/248, în 8 aprilie 1985, „Principiile directoare pentru protecţia consumatorilor”.

Potrivit acestui important document „guvernele tuturor ţărilor trebuie să dezvolte, să întărească şi să menţină o politică puternică de protecţie a consumatorilor, ţinând cont de principiile directoare declarate”.