Contracte Comerciale - Contracul de Vanzare – Cumparare - Obligatiile Vanzatorului in Vanzarea Internationala de Marfuri

Imagine preview
(8/10)

Acest referat descrie Contracte Comerciale - Contracul de Vanzare – Cumparare - Obligatiile Vanzatorului in Vanzarea Internationala de Marfuri.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 10 pagini .

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: Mihai Sandru

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 4 puncte.

Domeniu: Drept Comercial

Extras din document

Contractul de vânzare-cumparare internaţională constituie principalul instrument juridic prin care se desfăşoară comerţul internaţional. Pe lângă forma clasică, el cunoaşte şi forme noi, moderne. Deoarece schimburile comerciale internaţionale au cunoscut o dezvoltare fără precedent, prin intermendiul vânzării asigurându-se circulaţia mărfurilor de la producator la consumator în cadrul relaţiilor comerciale internaţionale, acest tip de contract poate fi considerat ca fiind "universal".

Putem considera că elementele care caracterizează, în principal, contractul sunt două:

existenţa unui element de extraneitate si caracterul comercial (faptul că în joc sunt interese legate strict de comerţul internaţional).

În comerţul internaţional, contractul de vânzare – cumpărare, cu aspectele lui juridice şi

economice, este reglementat prin "Convenţia Naţiunilor Unite privind contractul pentru vânzarea internaţională de mărfuri" din 1974, cu amendamentele aduse prin Protocolul încheiat în anul 1980

şi adoptate prin Convenţia de la Viena (1980).

Pornind de la prevederile convenţiei amintite, orice întreprinzător pe piaţa externă trebuie să-şi consolideze nivelul cunoştinţelor şi acurateţea informaţiilor de piaţă, pentru a fi un negociator competent care să poată încheia contracte în care să limiteze la maxim riscurile.

Încheierea fructuoasă a unor negocieri se materializează prin încheierea unui contract extern, de cele mai multe ori de vânzare – cumpărare. Acest contract de vânzare – cumpărare internaţională constituie principalul instrument juridic prin care se desfăşoară comerţul internaţional. Acest tip de contract poate fi considerat ca fiind un contract universal, deoarece, prin intermediul vânzării se asigură circulaţia mărfurilor, de la producător la consumator, în cadrul relaţiilor comerciale internaţionale.

Desfăşurarea actelor de comerţ internaţional este guvernată de stabilirea unor norme prevăzute în special printr-o serie de convenţii comerciale ( internaţionale şi multilaterale), cum sunt, de exemplu:

- Legea uniformă pentru formarea contractelor de vânzare internaţională de bunuri ( Haga, iunie 1964 - ULFIS)

- Convenţia referitoare la legea uniformă asupra vânzării internaţionale de bunuri mobile corporate ( Haga, iulie 1964 – ULIS)

- Convenţia Naţiunilor Unite ( Viena, 11 aprilie 1980)

- Convenţia comunitară asupra legii aplicabile obligaţiilor contractuale – Convenţia de la Roma (1980)

- Convenţia de la Haga asupra legii aplicabile vânzării internaţionale de de bunuri mobile corporale – 22 Decembrie 1986- al cărei scop a fost de a revizui convenţia de la Haga din 1955 şi de a suplimenta şi facilita aplicarea Convenţiei de la Viena.

Pentru a putea stabili cât mai exact care sunt obligaţiile părţilor din contractul de vânzare – cumpărare internaţională, trebuie precizat că acesta este un acord de voinţă prin care una

dintre părţi, denumită vânzător, dintr-o anumită ţară, se obligă să livreze către cealaltă parte, dintr-o altă ţară, denumită cumpărător, un bun material, determinabil cantitativ şi calitativ, într-un anumit loc şi la o anumită dată, în condiţii stabilite de comun acord, contra unui preţ. Convenţia de la Viena din 1980 precizează, în art. 1, că acest contract se aplică între părţi care îşi au sediul în state diferite, definindu-se astfel caracterul internaţional al acestui tip de contract, în timp ce alte criterii, precum

naţionalitatea ori caracterul civil sau comercial al părţilor nu sunt luate în considerare pentru aplicarea convenţiei. Dacă una dintre părţile din contract nu are sediu, locul acestuia va fi ţinut de

reşedinţa sa obişnuită (art. 10,lit.b); sediul trebuie cunoscut de părţi cel mai târziu în momentul încheierii contractului.

Prevederile convenţiei se aplică contractelor de vânzare de mărfuri,astfel încât să vizeze mărfurile care urmează a fi fabricate sau produse, sau, altfel spus, bunurile viitoare deoarece acestea sunt determinate sau determinabile.

Normele convenţiei nu cârmuiesc vânzările de mărfuri cumpărate pentru folosinţă personală, familială sau casnnică – cu excepţia situaţiei în care vânzătorul nu a ştiut sau nu s-a considerat că ştie despre o astfel de situaţie- acestea fiind supuse unor alte reglementări, vânzările la licitaţii, vânzările de valori mobiliare, efecte de comerţ şi monede, de nave, de vapoare şi aeronave, vânzările de sub sechestru sau efectuate în orice alt mod de către autorităţile judiciare, precum şi vânzările de electricitate.

Conform prevederilor stabilite prin Convenţia de la Viena (art. 30), în temeiul contractului de vânzare internaţională, vânzătorul are, în principal, trei obligaţii:

- să predea marfa;

- să transmită proprietatea supra acesteia;

- să remită documentele referitoare la marfă.

Referitor la prima şi cea mai importantă obligaţie, de a preda marfa vândută – adică transmiterea materială a mărfii, constând din actele, faptele sau procedeele prin care marfa este remisă cumpărătorului –, dacă vânzătorul nu este obligat să o predea într-un loc special, se întâlnesc trei situaţii :

a) va remite marfurile primului transportator pentru a le remite cumpărătorului - atunci când contractul de vânzare implică transportul mărfurilor;

b) când, în situaţiile nevizate în situaţia anterioară, contractul se referă la un bun individual determinat sau la un bun determinabil prin caractere genetice care trebuie prelevat dintr-o masă determinată sau care trebuia fabricat ori produs şi când, la momentul încheierii contractului părţile aveau cunoştinţă că mărfurile se găseau sau trebuiau fabricate ori produse într-un loc special - în punerea mărfuriloe la dispoziţia cumpărătorului chiar în acel loc;

c) în punerea mărfurilor la dispoziţia cumpărătorului în locul în care acesta avea sediul său la momentul încheierii contractului - în toate celelalte cazuri.

O importanţă majoră o deţine stabilirea termenului livrării, care trebuie să fie determinat sau cert ori determinabil sau indicativ; locul predării mărfii, care, de obicei, este locul convenit prin contract, în raport de condiţia de livrare; şi, desigur, răspunderea pentru neexecuatrea obligaţiei de predare.

Dacă mărfurile sunt expediate printr-un transportator şi dacă acestea nu sunt clar identificate prin aplicarea unui semn distinctiv pe marfuri, prin documentele de transport sau prin oricare alte mijloace, conform prevederilor art. 32, pct.1, vânzătorul este obligat să trimită cumpărătorului un aviz de expediţie în care să fie specificate mărfurile.

Fisiere in arhiva (1):

  • Contracte Comerciale - Contracul de Vanzare - Cumparare - Obligatiile Vanzatorului in Vanzarea Internationala de Marfuri.doc

Alte informatii

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ “DIMITRIE CANTEMIR” MASTERAT DREPTUL AFACERILOR