Eroarea - viciu de consimțământ

Pentru ca actul juridic sa produca efecte normale si sa fie deplin valabil, nu este destul sa existe o vointa care sa-l creeze; aceasta vointa trebuie, in plus, sa nu fie viciata. Vointa este viciata, atunci cand nu este libera si netulburata in manifestarea ei.

Vointa este tulburata, atunci cand intervine o cauza de eroare, care fara a fi destul de grava pentru a o distruge, este totusi destul de grava pentru a o tulbura. Cand cauza erorii se datoreaza unui fapt fortuit, iar nu vointei unei personae, tulburarea poarta numele de eroare propiu-zisa; iar cand cauza erorii se datoreaza manoperelor frauduloase ale unei personae, eroarea ia numele de dol.

Viciile vointei se mai numesc si vicii de consimtamant. Aici cuvantul consimtamant este intors de la sensul sau tehnic, in care inseamna vointa uneia din parti intr-un act bilateral; el e luat intr-un sens larg si inseamna vointa in general, inclusa in manifestarile ei unilaterale.

Pentru a atinge validitatea actului juridic, un viciu, trbuie sa aiba o oarecare gravitate. Ca regula generala se poate spune ca viciul trebuie sa fie destul de grav pentru a determina pe autor sa faca actul juridic, cu alte cuvinte, viciul trebuie sa fie de asa natura, incat partea, a carei vointa a fost viciata, n-ar fi facut actul daca vointa sa ar fi fost netulburata, si n-a facut actul decat tocmai din cauza erorii.

Viciile vointei nu impiedica formarea actului juridic, prin aceasta se disting de absenta vointei. O vointa exista de fapt si deci poate forma un act juridic; insa ea nu s-a putut manifesta in deplina libertate sau in deplina cunostinta de cauza. De aceea legea permite parti a carei vointa a fost viciata, sa ceara in justitie anularea actului juridic, printr-o actiune numita actiune in nulitate. Atata timp cat aceasta actiune nu este exercitata, actul exista si isi produce efectele, insa indata ce, in urma cererii parti, a carei vointa a fost viciata, justitia constata existenta viciului, actul cade.

Dar fara a fi absolute inconstienta vointa poate sa fie, in chiar momentul cand ea se manifesta, determinate printr-o intunecime interna provenind din ignoranta autorului actului, sau prinr-o influenta exterioara de constrangere sau de amagire. In asemenea cazuri vointa exista totusi, si continua a-si produce efectele juridice determinate prin natura actului juridic care s-a produs pana cand autorul actului sau acel care reprezinta puterile sale, nu vor pretinde a se desfiinta taria si eficacitatea juridical a actului dovedind ca vointa a fost determinate sau prin ignoranta interna a autorului, prin eroare sau prin influenta amagitoare manifestata prin manoperele frauduloase exercitate asupra autorului actului de o alta persoana, prin dol sau prin constrangere morala manifestata prin amenintari sau acte de violenta exercitate asupra autorului actului de o alta persoana, prin violenta.

Eroarea fie interna, fie produsa prin manoperele frauduloase ale altuia,constituie viciu de vointa fara distinctia intre cazul cand ea e referitoare la o stare de fapt, si cazul cand e privitoare la un precept al legii. Principiul “nemo jus ignorare censetur” nu se aplica in cazurile in care legea apara vointa individuala de propiile ei greseli.

Se pot ivi cazuri in care eroarea uneia sau a ambelor personae intre care un raport juridic se naste sa dea loc la un dezacord intre parti cu privire la o modalitate a raportului.

In asemenea cazuri eroarea constituie mai mult decat un viciu de consimtamant, intrucat dezacordul pe care il produce intre parti impiedica raportul de a se forma; nu este numai viciu de vointa ci este lipsa de consimtamant, adica de acord.

Eroarea ( fie de drept, fie de fapt, legea nu distinge) poate, sa fie ceva mai mult decat un viciu; ea poate sa fie o cauza de dezacord, si atunci contractul nu s-a putut forma, pentru ca lipseste acordul. Dezacordul asupra naturii prestatiei sau a prestatiilor reciproce care au a se naste din contract, sau asupra identitatii obiectului la care prestatia se refera, sau asupra modalitatilor sub care una din parti a inteles a se oblige.

In afara de aceste cazuri, eroarea nu duce la stricarea conventiei decat atunci cand cade asupra substantei obiectului. Cuvantul de substanta nu trebuie luat intr-un inteles metafizic, in care el nu ar corespunde cu interesul subiectiv care e continutul oricarui drept privat. Pe de alta parte substanta obiectului conventiei, nu e substanta unui lucru material, ci substanta prestatiei sau a prestatiilor la care o parte s-a obligat sau la care partiile s-au obligat reciproc, caci aceste prestatii iar nu materialitatea lucrului formeaza obiectul direct al contractului. Dar prestatia e aceea pe care partial contractante au determinat-o, de unde rezulta ca elementele constitutive ale prestatiei vor fi sau nu private ca substantiale dupa cum interesul partilor le-a dat sau nu acest character. In alte cuvinte caracterul substantial al obiectului trebuie ca sa corespunda cu o notiune juridical sis a fie apreciat subiectiv nu obiectiv.

Substanta poate deci sa consiste dupa imprejurari, sau in validitatea juridica a prestatiei, sau in posibilitatea ei intr-un anumit moment sau in anumite conditii voite de parti, sau cu privire la lucru, in materia lui,, sau in vechimea lui, sau in originea lui si asa mai departe, si o eroare asupra unui din aceste elemente, va putea fi considerate ca substantiala si duce la nulitatea contractului dupa cum se va stabili ca acel element a fost determinant al vointei partii. Substanta obiectului nu poate insa sa fie nici valoarea comerciala a lucrului, caci atunci anularea ar fi o reciziune pentru cauza de leziune, pe care legea noastra n-o admite intre parti capabile (art. 1165), nici mobilul dar exterior