Libera Circulație a Mărfurilor

Instituirea Uniunii Europene.

Tratatul asupra Uniunii Europene (sau Tratatul de la Maastricht) a fost adoptat în decembrie 1991 şi a intrat în vigoare la data de 1 noiembrie 1993. El reprezintă o a doua revizuire a tratatelor de bază, şi abordează două teme majore: uniunea politică şi uniunea economică şi monetară. Prin Tratatul de la Maastricht se creeazã o Uniune Europeanã fondatã pe comunitãţile europene şi completatã prin formele de cooperare şi politicile prevãzute în Tratat.

Necesitatea adoptarii Tratatului de la Maastricht a avut o serie de factori, atât interni cât şi externi. Factorii determinanţi din interiorul Comunităţii se află, în primul rând, într-o strânsă legătură cu dinamica procesului de integrare, atinsă prin proiectul pentru o piaţă internă şi prin AUE. Astfel, piaţa internă se suprapune deseori cu politica monetară, cu politica imigrării şi a azilului, cu combaterea criminalităţii şi cu politica socială, fapt cunoscut şi sub numele de "social dumping". În ceea ce priveşte impulsurile externe, care, curând după intrarea în vigoare a AUE, prevedeau o aprofundare a conceptului de integrare, acest lucru presupunând şi o nouă revizuire a Tratatului, există unele elemente-cheie: nesiguranţă crescută la nivelul relaţiilor internaţionale şi europene cauzată de evenimentele importante petrecute în fostele ţări socialiste; perspectiva aderării la UE a cel puţin câteva din aceste ţări, aderare imposibilă fără o revizuire temeinică mai ales a procedurilor de decizie interne Comunităţii, fără a influenţa capacitatea de acţiune a CE; globalizarea economică, care a făcut ca măsurile economice şi socio-politice luate în cadrul statelor naţionale să devină din ce în ce mai ineficiente. Toţi aceşti factori au determinat Comisia şi Parlamentul European, precum şi marea majoritate a statelor membre, să ajungă la concluzia că sunt absolut necesare noi demersuri în direcţia aprofundării. Tratatul de la Maastricht a consacrat importante evoluţii în domeniul politicii economice şi monetare care constituie instrumentul principal al acţiunilor statelor membre.

Libertățile fundamentale ale Uniunii Europene

Libertãţile fundamentale conținute în Tratatul CE protejează, în primul rând, cetățenii din tările membre ale CE contra măsurilor unui stat membru. Libertãţile fundamentale sunt întodeauna legate de raporturile juridice cu un element de extraneitate. Prevederile privind drepturile fundamentale sunt deci aplicabile raporturilor juridice în care există o legătură cu Comunitatea, nu însă și în măsurile interne ale statelor membre.

Libertãţile fundamentale au fost realizate, în cea mai mare parte a lor, în cursul perioadei de tranziţie, potrivit Tratatului, prin dispoziţii de procedurã şi prin acţiuni de restricţii sau interdicţii. Prin piaţã internã se înţelege un spaţiu fãrã frontiere interne care trebuie sã funcţioneze în aceleaşi condiţii ca o piaţã naţionalã : mãrfurile, persoanele, serviciile şi capitalurile trebuie sã circule în cadrul ei fãrã nici un control la frontierele dintre statele membre, dupã exemplul absenţei controlului la frontierele dintre regiunile unui stat.

Libera circulație a mărfurilor

Comunitatea Europeană este o uniune vamală, ceea ce înseamnă dispariția taxelor vamale de import sau de export sau a altor taxe având același efect pentru comerțul cu produse în cadrul Comunității. Regulile referitoare la concurenţă reprezintă un corolar al reglementărilor comunitare cu privire la libera circulaţie a mărfurilor. Obiectivul lor este asigurarea unei concurenţe libere şi nedistorsionate, promovând circulaţia neîngrădită a mărfurilor şi împiedicând stabilirea unor restricţii în funcţionarea pieţei comune, putând afecta comerţul desfăşurat între statele membre, precum şi interesele generale ale întreprinderilor şi consumatorilor.

Prima fază (anii 1960-1970), este caracterizată, mai ales prin accentul pus pe sectorul distribuţiei, preocupare materializată în grija Comisiei de a face ca politica de concurenţă să contribuie la realizarea liberei circulaţii a mărfurilor. Această primă fază a permis Comisiei elaborarea principiilor directoare ale politicii sale în acest sector, mai ales relativ la distribuţia exclusivă, cumpărarea exclusivă sau distribuţia selectivă.

A doua fază a determinat dezvoltarea cooperării între întreprinderi (cercetare şi dezvoltare în comun, specializare) şi a acordurilor relative la tehnologie (licenţe de brevet, know-how). În cadrul următoarei faze (ultimii ani ai deceniului 1980-1990), politica de concurenţă şi-a consolidat influenţa în domeniul serviciilor (bănci, asigurări, transporturi) şi mijloacelor sale de acţiune faţă de concentrări. În acelaşi timp, un loc din ce în ce mai important în politica de concurenţă a revenit întreprinderilor publice.

Comisia a evidenţiat necesitatea includerii politicii de concurenţă într-o viziune globală a acţiunii Comunităţii. O politică de concurenţă activă are menirea de a îndeplini un rol central într-o strategie de ansamblu, urmărind o evoluţie dinamică a economiei, prosperitatea şi creşterea locurilor de muncă. Politica de concurenţă nu poate fi considerată ca având un caracter izolat, fiind în strânsă legătură cu ansamblul celorlalte politici comunitare (protecţia şi interesele consumatorilor, progresul tehnic, protecţia mediului, politica industrială, politica regională, promovarea întreprinderilor mici sau mijlocii, întărirea coeziunii economice şi sociale).

Concomitent, politica de concurenţă trebuie să ia în considerare alte două elemente importante, adică încetinirea creşterii economice şi aplicarea efectivă a principiului subsidiarităţii (conform căruia problemele trebuie să fie analizate la un nivel care să asigure rezolvarea lor optimă). Aceasta duce la o aplicare descentralizată a dreptului concurenţei, permiţând instituţiilor statelor membre rezolvarea cazurilor prezentând efecte esenţial naţionale, lăsând Comisia să-şi axeze resursele asupra aspectelor pe care numai ea singură le poate reglementa.

Potrivit Tratatului de la Maastricht, desăvârşirea Pieţei interne acordă o importanţă mai mare rolului politicii de concurenţă, impunând Comisiei noi priorităţi în domeniul aplicării principiului subsidiarităţii, eficacităţii administrative, securităţii juridice, transparenţei şi considerării corespunzătoare a contextului economic. O politică de concurenţă eficace este şi o condiţie a politicii industriale comunitare. Comunitatea a stabilit unele axe prioritare ale politicii sale industriale, în special în materie structurală, de coeziune economică şi socială, de dezvoltare a întreprinderilor mici şi mijlocii, de mediu, de cercetare şi dezvoltare tehnologică, axe reprezentând tot atâtea obiective de interes comunitar de care Comisia trebuie să ţină seama în domeniul aplicării regulilor de concurenţă şi cu care această politică trebuie să se armonizeze.

Comunitatea a respectat scadenţa din 31 decembrie 1992 (stabilită de Actul Unic European pentru realizarea Pieţei interne), în sensul că majoritatea măsurilor destinate să stabilească „un spaţiu fără frontiere interne în care libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor este asigurată" au fost adoptate şi transpuse în legislaţiile naţionale. O astfel de acţiune de eliminare a frontierelor fiscale, tehnice şi fizice nu este îndeajuns pentru ca Piaţa unică să devină o realitate, mai ales datorită faptului că unele obstacole în calea schimburilor nu sunt numai de natură legislativă, ci şi de natură privată.

Toate acestea arată că rolul tradiţional al politicii de concurenţă, politica „antitrust", reprezintă fundamentul asigurării unei adevărate deschideri a pieţelor, cadru în care trebuie apreciate eforturile de a controla restricţiile de concurenţă, numite „verticale", care se găsesc în acordurile de comercializare şi de distribuţie.