Probele Specifice Dreptului Comercial

Imagine preview
(7/10)

Acest referat descrie Probele Specifice Dreptului Comercial.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 7 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 3 puncte.

Domeniu: Drept Comercial

Extras din document

Specificul obligaţiilor comerciale determină şi un anumit specific al condiţiilor de proba a drepturilor subiective izvorâte din raporturile juridice comerciale.

Libertatea contractuala – principiu fundamental al obligaţiilor comerciale are drept corolar libertatea probei în litigiile comerciale.

Pornind de la concepţia că orice instituţie a dreptului comercial trebuie să asigure creditul, celebritatea şi securitatea raporturilor comerciale, D.D Gerota definea specificul probelor în dreptul comercial în urmatorii termeni: “Instrumentul probatoriu al unui drept commercial trebuie, în primul rând, să facă deplină credinţă, pentru a consolida creditul comercial; în primul rând, să facă deplina credinţă, pentru a consolida creditul comercial; în al doilea rând, să fie usor de confecţionat pentru a nu stânjeni celeritatea în circulaţia bunurilor comerciale; în al treilea rând, proba să fie uşor de administrat, pentru a asigura securitatea în justiţie a cauzelor comerciale”

Potrivit art 46 Cod Comercial, obligaţiile comerciale şi liberaţiunile se probează: cu acte autentice; cu acte sub semnătură privată; cu faturi acceptate; prin corespondenţă; prin telegrame; cu registrele părţilor; cu martori, de câte ori instanţa ajudecătorească ar crede că trebuie să admită proba testimonială, şi aceasta chiar în cazurile prevăzute de art 1191 Cod Civil .

Pe lângă mijloacele de probă consacrate de legea civilă, Codul comercial reglementează şi unele mijloace de probă specifice impuse de natura operaţiunilor comerciale.

Regimul probator reglementat de art 46 Cod comercial este aplicabil actelor juridice încheiate de comercianţi (art 1 C.com). Acest regim este însă aplicabil şi actelor comerciale numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi încât priveşte acest act, legii comerciale, afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

1.1 Noţiune şi obiect

În literatura de specialitate notiunea de probă cunoaşte mai multe înţelesuri.

În sens larg, prin probă se întelege acţiunea de stabilire a existenţei sau inexistenţei unui anumit fapt. Unii autori definesc probele prin obiectul lor şi prin efectele la care dau naştere.

Astfel, obiectul probei îl constituie actele şi faptele care generează drepturile şi obligaţiile părţilor având ca scop constituirea unui raport juridic.

Noţiunea de probă desemnează posibilităţile legale de care părţile pot utiliza pentru a stabili adevărul cu privire la existenţa sau inexistenţa unui raport juridic.

Sarcina probei revine celui care face o propunere înaintea judecăţii, deoarece trebuie să o dovedească. (“onus probandi incubit actori”)

Obiect al probei sunt faptele juridice care au creat, modificat/stins raportul juridic dedus judecăţii.

Pentru a fi admisibilă o probă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii :

a) să fie legală

b) să fie pertinentă; să aibă legătură cu obiectul litigiului

c) să fie utilă

d) să fie verosimilă, să tindă la dovedirea unor fapte, reale, posibile

e) să fie concludentă, în sensul de a forma convingerea judecătorului cu privire la împrejurările de fapt generatoare de drepturi

Potrivit articolului 46 Cod comercial, sunt consacrate şi mijloacele de probă specifice dreptului comercial şi anume: facturile acceptate, corespondenţa, telegramele şi registrele comerciale.

2. Probele specifice dreptului comercial. Facturile acceptate

2.1 Noţiune. Caractere

Prin factură se întelege nota scrisă privitoare la mărfurile vândute – bunuri mobile – în care acestea sunt aratate amanunţit, indicându-se natura, calitatea, cantitatea, preţul şi modalităţile executării contractului, cheltuieli etc.

În practica comercială, factura este de obicei emisă cu prilejul executării unui contract de vânzare-cumpărare, dar poate fi emisă şi pentru oricare alt contract care prilejuieşte o predare de marfuri, ca depozit, gaj, comodat sau o prestare de serviciu de către un comerciant.

Emiterea facturii are loc în una dintre următoarele ipoteze: Fie în ipoteza unui contract deja încheiat, ale cărui clauze fundamentale au fost stabilite mai dinainte de părţi, factura nefăcând în acest caz decât să-i recunoască existenţa; fie în cazul când drept urmare a unei oferte de contractare, adresată direct, sau culeasă din public de comişii vânzătorului, aceasta din urmă atestă încheierea contractului, expediind mărfurile şi factura. În acest caz, factura va cuprinde enumerarea clauzelor contractuale, în totalitate, dacă comanda a avut loc din iniţiativa cumpărătorului sau numai a acelor accesorii, dacă contractul a facut deja obiectul unor tratative cu clientul. aÎn ipoteza a doua, spre deosebire de cea dintâi, este evident că prin primirea facturii, care joacă rolul de acceptare a propunerii cumparătorului, contractul se va perfecta.

Legiutorul nu prevede nicio condiţie de formă. Din funcţia sa economică însă se deduce că factura trebuie să conţină arătarea cantităţii, calităţii şi preţului mărfurilor. Practica comercială demonstrează că, în general,factura cuprinde şi indicaţii privitoare la modalitatea plăţii, numele comerciantului care expediază, al destinatarului, a datei înscrisului, preţul etc. De asemenea, factura cuprinde menţiunile impuse de lege aca, de exemplu, numărul de înmatriculare în registrul comerţului.

2.2 Forţa probatorie în contra emitentului

Factura face probă contra emitentului în tot ceea ce se referă la cuprinsul său, indiferent dacă a fost sau nu acceptată. Fundamentul juridic al acestei forţe probante este – cu toata controversa existenta – marturisirea extrajudiciară, concretizată într-un înscris, factura. Independent de poziţia ce va adopta cumpărătorul, daca o va accepta sau nu, ea se analizează într-o declaraţie unilaterală de voinţă a vanzătorului.

Acestă confesiune extrajudiciară este valabilă atât pentru ipoteza unui contract deja încheiat – în care caz ea se emite pentru a dobândi un mijloc de probă sigur şi autonom al contractului – cât şi pentru ipoteza în care emitentul nu face decât să răspundă cumpărătorului, care a facut oferta de contractare.

Factura emisă de vânzător constituie astfel în mâna cumpărătorului dovada obligaţiei vanzătorului de a-i preda bunurile mobile, indicate în ea, chiar dacă nu este semnată de acesta. Lipsa semnăturii constituie un element distinctiv, faţă de înscrisurile sub semnătură privată propriu-zise.

Fisiere in arhiva (1):

  • Probele Specifice Dreptului Comercial.doc